Cazul falsei bloggeriţe siriene Amina, care s-a dovedit a fi de fapt un american cu imaginaţie bogată, a pus sub semnul întrebării credibilitatea informaţiei în plină epocă a comunicării
Recentul caz al Aminei, bloggeriţa lesbiană din Siria, persecutată de autorităţile din Damasc, care s-a dovedit în cele din urmă a fi un activist politic american, aflat la studii în Scoţia, a adus în prim-plan problema destul de spinoasă a credibilităţii sistemului informaţional în plină epocă a tehnologiilor digitale. Potrivit cotidianului italian Corriere della Sera, mulţi sunt de părere că acest incident nu face decât să demonstreze că aşa-numitul „jurnalism cetăţenesc" nu trebuie luat chiar în serios, iar poveştile vehiculate pe internet nu trebuie considerate întotdeauna a fi reale.
Răspândirea ştirilor „false" nu a început însă cu internetul. Campaniile de dezinformare organizate de serviciile secrete sovietice au precedat dezvoltarea internetului. „Falsificatorii" de ştiri şi-au făcut simţită prezenţa şi la televizor. Era digitală, însă, a amplificat cu mult această „ameninţare", conferind mai multă putere inventatorilor de poveşti şi făcând mai dificilă munca de verificare. Oricum ar fi, cert este că acest „viciu" de a dezinforma şi-a arătat „colţii" şi la ziare prestigioase, celebre fiind „falsurile" lui Jason Blair, care acum opt ani l-au costat pe Howell Raines postul de director al cotidianului New York Times.
Situaţie
complicată
Însă, în această epocă a informaţiei digitale, situaţia este mult mai complexă din cel puţin trei motive. În primul rând, multiplicarea surselor şi a canalelor informative a transformat sistemul informaţional într-un adevărat Turn Babel de voci, care fac practic imposibile selectarea şi identificarea punctelor slabe ale unei poveşti, precum şi verificarea informaţiilor. În al doilea rând, accelerarea circuitului informaţiei, obsesia de a publica în timp real informaţia pe site-uri, înainte de a o propune spre publicare în ziarul de a doua zi sau în jurnalul de ştiri de seară, reduce timpul necesar pentru o verificare mai detaliată. Nu în ultimul rând, un motiv îl reprezintă şi numărul tot mai mic de redactori de la ziare. Prin reducerea numărului de jurnalişti, măsură adoptată aproape peste tot, dar mai ales în SUA, s-a redus şi capacitatea de a verifica mai îndeaproape informaţiile.
Povestea
Aminei
Descoperirea faptului că povestea Aminei Arraf era în realitate falsă a pus într-o situaţie deloc plăcută multe ziare de renume, precum cotidianul britanic The Guardian, care „pariaseră" cu convingere pe drama acelei „gay girl" persecutate de regimul lui Assad. Tom MacMaster, activistul american care spune că este un susţinător al cauzei palestiniene, a lansat falsul personaj în februarie, însă abia pe 7 mai ziarele anglo-saxone au început să fie interesate de poveste şi au mediatizat-o. O lună mai târziu a fost descoperită păcăleala. Pe 8 iunie, The Guardian a scos de pe site toate pozele presupusei „eroine" persecutate la Damasc. Persoana din imagini era de fapt Jelena Lecic, o tânără de origine croată care locuieşte la Londra.
La final, verificările efectuate de Washington Post, de postul de radio american NPR şi de un site filopalestinian (Electronic Intifada) au scos la iveală o realitate cu totul diferită de cea descrisă. Însă, cine plăteşte pentru enorma pierdere de credibilitate a tinerilor care se revoltă împotriva dictatorilor arabi, încredinţându-şi protestele reţelelor de socializare sau site-ului YouTube? Şi ce este de făcut pentru a evita ca astfel de cazuri să nu se repete? Soluţia ar fi simplă: verificarea informaţiilor. Însă, verificarea situaţiei reale într-o ţară unde este în plină desfăşurare un război civil, guvernată de o dictatură feroce care nu vrea să se încurce cu martori, este o misiune destul de dificilă. Dacă această poveste nu ar fi ajuns în ziare sau la televizor, aventurile falsei Amina nu ar fi avut ecou la nivel mondial, ci probabil ar fi continuat să existe mult şi bine în reţea.
