Redeschiderea pentru expoziţii de artă a fostului spaţiu al UAP – Filiala Dolj, sub denumirea de Galeriile Plastice, s-a petrecut în efervescenţa manifestărilor dedicate Zilei Craiovei. Cu această ocazie s-a vernisat expoziţia „Mihail Trifan – mireasa măscărici“. Era sâmbătă şi nici n-am observat că ora 14.00 de pe invitaţie nu este o oră obişnuită pentru vernisarea unei expoziţii.
Tabloul 1. La ora cu pricina a apărut şi gazda expoziţiei, pictorul craiovean, maestrul Mihail Trifan. A apărut e un fel de a spune, pentru că de apărut a apărut un personaj îmbrăcat cam foarte ciudat, într-un fel de rochie de mireasă cusută din pânze şi dantele albe, cu pampoane şi alte accesorii albe, rochie ce trebuia eventual să amuze, dar care urmărea să presare în urma sa nenumărate semne de exclamare, de întrebare, puncte de suspensie. În locul unor mâneci cât de cât acceptabile, rochia avea două burdufuri precum cele de acordeon, numai că erau pătrate în secţiune. Fireşte că „mireasa“ avea ciorapi albi şi încălţăminte aproximativ de aceeaşi culoare. Din albul general ieşea în evidenţă numai galbenul căştii pe care o purta personajul pe cap. Era o cască de alpinist, de practicant de sporturi extreme sau ceva asemănător, iar suplimentar mai avea deasupra lipită un fel de fundă-voal al miresii, tot albă. Bineînţeles că mireasa purta şi ochelari de protecţie adecvaţi căştii. De la gâtul miresei, spre spate, trena o coardă de alpinism ce se va dovedi lungă de circa 20 m. La câţiva paşi în spatele acestuia, cu restul corzii făcut colac pe braţ, venea curatorul Cătălin Davidescu. În lateralul intrării în expoziţie, pe o bară solidă de metal, se afla atârnat un scripete. În vreme ce gazda strângea mâinile invitaţilor la vernisaj, cu ajutorul unei scări portabile curatorul a petrecut capătul corzii pe după roata scripetului şi s-a deplasat vreo 15m desfăşurând coarda, de la capătul căreia, împreună cu alţi trei-patru oameni „ai casei“, încep să o întindă, altfel spus, să spânzure mireasa.
Tabloul 2. După coborârea şi eliberarea din şteang, maestrul Mihai Trifan a schimbat casca miresei cu o pălărie albă de a cărei boruri atârna o plasă de protecţie a capului şi gâtului, ceva de genul celor folosite de apicultori pentru a se proteja de albine. Apoi a adus un cărucior de plimbat copii mici, un model nici nou, nici vechi. În cărucior se afla întinsă o acvilă de butaforie. Falnica pasăre, stăpână a înalturilor şi simbol al libertăţii, era cu aripile desfăcute, moartă. Pe podiumul din faţa sălii de expoziţii autorul plimba căruciorul cu hoitul păsării când într-o direcţie, când în alta, dinspre Nimeni către Nicăieri. Din interiorul căruciorului răzbăteau sunete ciudate, mai degrabă zgomote înregistrate pe bandă dintr-o lume sălbatică, aflată undeva în afara civilizaţiei, la marginea mapamondului.
Tabloul 3. Autorul a parcat căruciorul în interiorul expoziţiei, a abandonat pălăria cu sită pentru protecţia împotriva insectelor ce puteau roii pe hoitul acvilei, şi a adus în faţa auditoriului câteva „instrumente muzicale“. Primul, o scoarţă de copac, în interiorul căreia, de-a lungul, erau câteva corzi ce se doreau a fi exploatate muzical prin frecare sau ciupire. Al doilea era un tub de peste un metru, etanş la extremităţi, şi în interiorul căruia erau nisip, orez şi boabe de porumb, care prin mişcarea ritmică a mâinilor creau un fundal sonor asemănător maracaselor. Al treilea era o tobă africană care se ţinea între picioare, iar efectele sonore rezultau din percuţia cu palmele a suprafeţei de membrană, care crea „muzica“.
Acestea şi altele aflate în expoziţie erau aduse în prim-plan cu scopul clar de a muta locaţia undeva pe alt continent, cândva în alt timp. În altă ordine de idei, nu am putut să nu remarc vremea excelentă ce a permis desfăşurarea tablourilor actoriceşti din exteriorul sălii de expoziţie. De asemenea, am înţeles de ce vernisajul a avut loc în miezul zilei. Era nevoie de lumină naturală!
Obeliscul mare. În interior, vizavi de intrare, se afla un falus. Autorul îl numea obelisc. E corect în contextul bancului cu Ştefan cel Mare şi oştenii săi ajunşi pe plaja de la Costineşti, în faţa Obeliscului. Domnitorul le strigă: „Obelisc, oştenii mei!“. Oştenii răspund în cor: „O belim Măria Ta!“. Falusul, în poziţie de ţeavă de tun gata de tragere, era susţinut de două atele formate din bastoane, cu trimitere directă la sfătuitorii tenebroşi şi obscuri care stau în umbra „artileristului“. Înscrisurile „chinezeşti“ de pe bastoane accentuează efortul creatorului de derutare a privitorului, de translaţie către o lume extrem-orientală, acolo unde filosofia budistă, dată fiind reîncarnarea, are alte valori privitoare la viaţa fiecărui individ. Două butoiaşe de bere, aşa cum se găsesc în supermarketuri, nu scriu marca lor pentru a nu fi acuzat de reclamă mascată, sunt pe post de testicule, dar „amenajate“ ca tobe africane, purtând pe partea circulară superioară bucăţi de blană de animal exotic cu păr scurt, de pildă, o gazelă. Cu altă trimitere derutantă, la viaţa primitivă de vânători-culegători, la care ne expediază cei ce au posibilitatea de a se bate pe darabanele falusului…
Masa cu pată nupţială este masa de taină. Un obiect de dimensiuni uzuale întâlnit în saloanele, holurile şi chiar în livingurile noastre, în jurul căruia ne bem cafeluţa şi stăm la o şuetă. Obiectul din expoziţia maestrului Mihail Trifan are patru picioare de lemn. Deci este ţapănă. Pentru utilizatorul imaginat de artist însă nu este de ajuns. Ea este întărită cu diagonale de metal. Urmează blatul. Acesta este constituit din două straturi stabilizate între trei geamuri groase. Primul, cel de jos, conţine conduri de damă. Nu este nevoie să subliniez câte s-au făcut şi s-au desfăcut în istoria politică şi socială a lumii, în spatele uşilor închise, după ce vajnicii bărbaţi, reprezentanţi ai sexului tare, au trecut prin alcov. Deasupra acestui strat cu aspect underground este un blat de sticlă pictat policrom şi nedefinit ca desen, care se doreşte a fi sângele nupţial, de fapt sângele pângăririi, ca acţiune primitivă şi sălbatică înaintea spânzurării miresei. Acest blat susţine zeci de perechi de zaruri care împreună cu stratul inferior sunt mostre nedorite ale seriozităţii, oportunităţii şi solidelor argumente ce au stat la baza deciziilor luate la această masă. Şi acest al doilea strat al mesei este întărit pe fiecare latură cu patru bastoane, identice ca formă, mărime şi inscripţionare, identice ca semnificaţie, cu cele de la falus. Un întreg sistem de şuruburi, şaibe şi piuliţe asigură atât stabilitatea mesei, cât şi geamurile între ele, inclusiv cel de-al treilea menit să protejeze masa de joc, vorba lui Dandanache, „mai trebuie s-aldată, neicuşorule!“. Sub masă, într-un plan înclinat la aproximativ 45°, se află o oglindă pe care sunt fixate, de asemenea, câteva zeci de zaruri, dispozitiv măiestrit de utilizatorul/utilizatorii mesei pentru măsluirea zarurilor de deasupra. Oricum, metafora acestui obiect are altă adresă decât aceea a unui biet prestidigitator sau iluzionist de circ.
În afara căruciorului cu hoitul acvilei, „instrumentelor muzicale“, obeliscului şi masei de taină, în expoziţie mai sunt încă zece-douăsprezece piese bi sau tridimensionale, subordonate temei (Lungime mare şi lungime mică, Cutia cu prototipuri, Nuc păros, Pâine mănăstirească cu cuibar, Mosor cu microfon ş.a..). Între acestea ne oprim asupra unui ciclu de patru tablouri mari, egale între ele ca formă, ce sunt numite de artist „nuduri erotice“. Picturi nonfigurative, acestea conţin inserţii textile, dantele, bucăţi de blană de animal, diferite structuri din materiale plastice, câte un pieptene şi câte o mică cursă cu animăluţul prins în capcană. De aceea eu am botezat lucrările „idei de pieptenat“, iar maestrul Mihail Trifan a îmbrăţişat semnificaţia sintagmei. Toate sintetizează maniera de pictare şi construire a celorlalte obiecte, de care ne-am ocupat sau nu în textul de faţă. Oricum, ele caută să sublinieze orice altceva decât ceea ce ar putea să te trimită în orizontul apropiat şi cunoscut.
De fapt, „muzica“ amintită, inserţiile de blană animală, tobele africane, inscripţionările „chinezeşti“ etc. se doresc o direcţionare spre o lume depărtată de a noastră, atât în timp, cât şi în spaţiu. Am pus chinezeşti între ghilimele deoarece, e drept că din puţinul pe care-l cunosc, semnele inscripţionate nu par să aparţină unei scrieri reale, ci a uneia iluzorii, inventate de autor. Acesta dorind explicit să îndepărteze privitorul de la orice ancoră în politicul şi socialul imediat şi, pentru că această dimensiune nu poate fi eludată, atunci e mai bine să legăm totul de măscărici, de ludic, de circăria dintr-o zonă foarte depărtată de noi şi din alte timpuri.
E firesc că nu trebuie să ne lăsăm induşi în eroare de aspectul de măscărici al miresei. Ceea ce trebuie văzut este dincolo de aparenţe, şi anume că mireasa reprezintă imacularitatea, puritatea, castitatea păstrată până în noaptea nunţii, calităţi umane şi morale care ar trebui să fie permanent la loc de cinste, şi nicidecum desconsiderată, terfelită, batjocorită până la reprimarea darului suprem, viaţa, de către un individ sau un grup de indivizi care, ne place sau nu, fac parte din aceeaşi societate cu noi, sunt dintre noi!
Revăzând de curând filmul lui Nae Caranfil „Filantropica“ cu celebra replică dată de Pepe, personajul jucat magistral de răposatul Gheorghe Dinică, „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană“, extind poate puţin forţat, şi spun că o manifestare artistică ce nu „spune o poveste“ nu primeşte aprecierea publicului căruia i se adresează. Motiv pentru care povestea spusă de expoziţia maestrului Mihail Trifan este, fără echivoc, una ce poate face faţă cu brio şi internaţional. Mărturisesc că nu am mai avut astfel de trăiri intense la o manifestare artistică întâmplată în spaţiul craiovean de la spectacolele „Ubu rex“, „Phaedra“ şi „Titus Andronicus“, montate de Silviu Purcărete pe scena Naţionalului craiovean, pe vremea când director era Emil Boroghină. Lucrările lui Mihail Trifan sunt interpretabile, poate chiar în mai multe registe, dar cert au valoare.
