http:http://www.youtube.com/watch?v=88VtqZTAEU0
În Clubul cu televizor, lumea s-a strâns pentru ea. Plăpândă, liniştită, ca un pui de om rămas singur, aşezată pe un scaun pe roţi, Ioana a ajuns la 103 ani. Pe ultimii nouă i-a petrecut în Căminul de Bătrâni, adăugând, „nu ani vieţii, ci viaţă anilor“…
Întinde braţul şi îţi prinde mâna, în timp ce ochii, două luminiţe tulburate, par că vor să scotocească sufletul. Buzele, lipite printr-un legământ neştiut, se desprind cu trudă, zbătându-se anevoie să lase libere cuvintele. Fără folos. Mişcarea e mută, vorba nerostită. Rar şi după multe încercări, se aude şoapta şuierată a Ioanei Crişan. Gesturile însă răzbună neputinţa gâtlejului de a descătuşa vibraţia. Ar juca. Zâmbeşte, aproape fericită, sunetelor pe care numai ea le aude. În Căminul de Bătrâni, azi este în centrul atenţiei.
Ioana, soţia lui Hristos…
S-a născut în prima zi de toamnă, la fel ca Nicoliţa, singurul copil. Au trecut de atunci 103 ani. Pe ultimii nouă şi i-a petrecut printre străini. I-a fost rânduit să-şi îmblânzească bătrâneţea departe de casă, undeva, la etajul trei, alături de alţi cinci oameni, bolnavi, ca şi ea. Nu o duce rău. Pare mulţumită. În momentele în care îşi aduce aminte de anii de demult, povesteşte cu încântare despre nunta cea cu 100 de invitaţi şi despre rochia de mireasă, albă, frumoasă, şi despre bărbatul care a plecat pe front. Apoi îşi aminteşte că ea e Ioana, soţia lui Hristos…
O gură de tort şi o înghiţitură de şampanie
În Clubul Căminului s-au strâns bătrânii. S-au aşezat cuminţi şi tăcuţi, fiecare cu gândurile lui, aşteptând-o pe Ioana să taie tortul. În scaunul regal pus pe rotile, îmbrăcată frumos, ca de sărbătoare, cu pantofi cu toc, îşi ţine graţios mâinile una peste cealaltă. O femeie se-ndreaptă spre ea şi întinde braţele: „Eee, la mulţi ani, Ioana!“. Se apleacă şi o pupă pe obraji. I-a făcut şi un cadou. N-a avut prea multe, dar, cu puţin timp în urmă, a primit de la doamna doctor un pachet de hârtie. A renunţat la el şi l-a dăruit Ioanei…
De dincolo de masă, doamna de 103 ani abia se zăreşte. Micuţă, stă liniştită, aşteptând să fie servită. Arată bine tortul din faţă, dar parcă tot mai mult ar încânta-o cântecul. Televizorul e pornit şi, între asistentele care o îngrijesc, Ioana ridică braţele tânjind după un joc. Câteva mişcări, un zâmbet fericit şi apoi se-ntoarce cuminte în lumea ei.
Când a venit, în 2001, citea cărţi cu rugăciuni. Îi plăcea muzica şi se bucura cu tot sufletul, ca un copil mic, când auzea muzică populară. Niciodată nu-şi lasă patul şifonat, plimbându-şi de fiecare dată palma şi netezind cutele lăsate în pătură. Când iese din lumea ei nu-şi mai aminteşte multe. „Sunt, în general, amănunte din tinereţe, detalii de demult. Lucrurile imediate se pierd. Aşa se-ntâmplă în astfel de cazuri“, spune dr. Gerda Margine, care o ştie de când a venit, întâia oară, în 1997, după ce a plecat singură de acasă şi s-a rătăcit. Întâi, i-a fost urât la Cămin. Apoi, n-a mai plecat. Acum, când nu vede asistentele pe care le cunoaşte, devine agitată şi neliniştită. „De aceea, nici nu i-am schimbat personalul. Sunt aceleaşi fete care o îngrijesc de când a fost internată la noi“, continuă medicul. „E cuminte Ioana în ultima vreme. A rămas tot la etajul trei, cu alte cinci persoane, toate cu aceeaşi patologie. În lumea lor, se înţeleg bine. De altfel, cred că, pentru unii, am reuşit aici să adăugăm nu ani vieţii, ci viaţă anilor…“
