Săptămâni la rând sunt forţate să doarmă afară, pe pământ. Dacă încearcă să fugă, sunt bătute cu bâta de base-ball în faţa celorlalte fete. Când scapă şi fac plângere la poliţie sunt ameninţate repetat. Traumele taie în suflet şi-n carne vie, pe viaţă. Legea le dă drepturi, dar le protejează prea puţin.
Pentru cei mai mulţi, fetele care stau la colţ de stradă şi îşi oferă corpul pentru bani sunt numite simplu curve. Când însă femeile şi copiii sunt duşi cu forţa să practice prostituţia, ne-ntoarcem la sclavie.
„Te iubesc. N-o să mai trebuiască să înghiţi ce-ţi fac ai tăi. Ai încredere în mine. Vreau să ne căsătorim, să avem o casă, să stăm noi amândoi. Da’ n-avem cum, în momentu’ ăsta. Eu mă duc să lucrez în partea ailaltă. Am deja un văr care munceşte în Spania şi mi-a găsit şi mie ceva de făcut. Hai şi tu, că om găsi şi pentru tine să faci curat într-o casă“, îi spune individul Zarei, de 24 de ani, din Dolj. Îl cunoaşte de câteva săptămâni. Se-ntâlnesc des, o aşteaptă când iese de la şcoală, pare atent şi chiar îndrăgostit. Cel puţin, ea aşa-l vede. Au fost şi la munte, un weekend. El a plătit. De fiecare dată când taică-su o bate şi urlă, la el găseşte înţelegere. O linişteşte. Vrea să scape odată de coşmarul de acasă. Chiar dacă renunţă la şcoală aici, va fi pe picioarele ei dacă va munci în Spania. Menajeră nu e rău. Zara acceptă să plece. Dar visul se transformă în coşmar. E trimisă în stradă şi forţată să se culce cu patru, cinci, zece clienţi pe zi, pentru 50 de euro.
Tabloul clinic posttraumatic este complex: au coşmaruri, depresii, se apără prin negare, trec prin stări de anxietate, se culpabilizează. Vidul sufletesc e total. „Multe dintre fetele care scapă din industria sclaviei sexuale sunt tăiate, au boli de stomac, de rinichi, dinţi rupţi, TBC, boli cu transmitere sexuală, răni pe col. Unele sunt suspecte de cancer“, spune Mădălina Bîrcină, psiholog în centrul regional al Agenţiei Naţionale Împotriva Traficului de Persoane (ANITP). Mutilate fizic şi traumatizate psihic, cele mai slabe încearcă să se omoare.
Povestea Zarei (numele nu sunt cele reale) e reiterată iar şi iar. O familie cu probleme – sociale, financiare, certuri, bătăi, alcool, divorţuri. Contextul capătă formă de şablon. Pe fundalul lipsei echilibrului psihic, sufletesc, prinde uşor orice momeală. Băieţii stau de veghe, studiază, compară, verifică şi aleg. „Traficanţii se pliază pe profilul victimei, pentru că au experienţa vieţii. Nu acţionează imediat. Studiază fata, îi descoperă punctul sensibil şi acolo ţintesc. Nu v-aşteptaţi la un individ de 200 de kile, tatuat şi cu un BMW cu geamuri fumurii care stă s-o fileze. Uneori, racolatori sunt chiar prietenii, vecinii sau fraţii fetelor“, spune psihologul Centrului regional. „Metoda lover-boy încă prinde: «Te iubesc, cu mine o să fii fericită». Însă, în ultima vreme, reţelele şi-au schimbat tactica. Femeile au devenit ele însele racolatoare: colege de clasă, prietene, femei în vârstă, decente, ce transmit încredere. Într-un caz, o doamnă profesoară, divorţată, a fost abordată în parc, în timp ce-şi plimba copilul, de o doamnă. Azi au schimbat o vorbă, mâine două, au ajuns să-şi povestească una alteia viaţa. Într-o zi, femeia îi spune că are un fiu, e plecat de ani buni în Italia. Ar putea-o ajuta să-şi găsească de lucru. Oricum, salariul de profesor nu e cine ştie ce. Şi da, a acceptat. Ajunsă acolo, a fost trimisă în stradă, să se prostitueze“, povesteşte Anca Amza, inspector de specialitate, asistent social. În biroul din Craiova, din septembrie 2006, trei oameni se ocupă de cazurile de exploatare umană – peste 360 la număr – din patru judeţe: Dolj, Mehedinţi, Olt şi Gorj. Adăpost există, dar este unul singur…
„Pentru noi, e o fiinţă umană. Pentru ei, nu e. Pentru ei, e o sursă de venit. E un mod de a face bani“, spune Iana Matei, psihologul care a pus bazele Centrului pentru victimele traficului de persoane de la Piteşti, „Reaching out“, unul dintre puţinele ONG-uri de acest fel din ţară.
Pentru a fi eliberată din acest cerc al sclaviei, tinerei i se cere să-şi achite cheltuielile făcute cu deplasarea ei, cazarea, masa. Apoi i se va da drumul. Ajunge la sute de prestaţii sexuale pe lună. Unele sunt bătute dacă folosesc prezervative, pentru că, fără „cauciuc“, clientul plăteşte mai gras. Altora li se acordă acest minim drept la protecţie. Revine apoi la aşa-zisa „casă“, unde plăteşte pentru un pat pe care să poată dormi. Se întoarce la singurătatea ei, în vidul în care îşi duce existenţa şi cu teama ce o însoţeşte zi de zi, cu teroarea de ameninţări şi bătăi, forme de sclavie şi de violenţă psihologică. Dacă în acelaşi loc sunt mai multe, rar îşi povestesc ce li se întâmplă. „De multe ori, sunt introduse printre ele «victime» care însă fac parte din reţea. Se împrietenesc, apoi acestea le toarnă traficanţilor. Au fost cazuri, în perioada războiului din Kosovo, în special, când erau băgate în cada cu apă şi electrocutate. Erau prinse de mâini cu sfoară şi legate de tavan, lăsate să atârne până leşinau. Sunt arse cu ţigara, violate repetat, înfometate. Peste toate, ameninţările verbale şi manipularea emoţională: «dacă fugi sau ne torni, îţi omor familia. Ştiu unde se duce copilul tău la şcoală. Ţi-l iau şi-l vând. Sau te dau la albanezi ». Albanezii sunt recunoscuţi pentru violenţă, deşi uşor, uşor, vin şi românii din urmă. «Degeaba mă bagi pe mine în puşcărie, te vor găsi ceilalţi şi tot nu scapi. Şi, oricum, tu eşti o curvă, ai practicat prostituţia de bunăvoie, avem dovezi, avem poze, martori. O să ajungi în puşcărie»“, descrie psihologul Mădălina Bîrcină mecanismul de manipulare.
Frica şi neîncrederea se construiesc pas cu pas. Fete minore, femei tinere, cumpărate, apoi vândute. Trafic în scopul exploatării sexuale, îi spun autorităţile. Sclavie modernă. O formă de crimă internaţională organizată, ce aduce miliarde de dolari. Procurorii o recunosc ca fiind cea mai importantă sursă de profit pentru traficanţi.
„În luna mai 2008, în timp ce mă aflam în vizită la naşa copilului meu, am cunoscut-o pe Mina, care era dintr-o comună din judeţul Dolj, din apropierea Craiovei. Ştiind că o duceam rău cu banii, naşa mea a rugat-o pe femeia aceea să mă ajute să îmi găsesc un loc de muncă, deoarece aceasta avea mai multe cunoştinţe prin Italia. Femeia aceea mi-a propus să plec cu ea şi să lucrez ca menajeră la o familie. Acolo o să am asigurate cazarea, masa şi voi avea un salariu de 1.000 de euro pe lună“, povesteşte Marlena. Nu stă mult pe gânduri şi pleacă împreună la Milano. E trimisă în stradă, dar refuză. „După ce m-a ameninţat că, dacă nu ies la stradă, mă va vinde, m-a lovit de mai multe ori cu pumnii şi cu picioarele până m-a lasat lată pe jos“. E vândută apoi pentru 400 de euro unui albanez. „Acesta m-a bătut de cum am ajuns la el acasă, mi-a pus pistolul la cap şi m-a ameninţat că mă va omorî dacă nu mă prostituez. Două zile m-a ţinut închisă într-una din camere, nu mi-a dat nimic de mâncare şi la câteva ore venea şi mă ameninţa cu pistolul să încep să fac banii pe care i-a dat pentru mine. O săptămână m-a bătut şi m-a ameninţat că va veni în ţară şi îmi va omorî copilul pentru că pierdea clienţii cu mine“. Pentru că nu cedează, e vândută unui român, pe bani puţini, că trebuie „îmblânzită“. „Când am ajuns la român, acesta m-a violat şi m-a pus să dorm într-o cameră în care nu erau decât o saltea şi câteva prosoape. A doua zi a început să-mi aducă bărbaţi cu care trebuia să mă culc pentru 50 de euro de fiecare. Pentru că de cele mai multe ori ţipam că nu vreau să mă culc cu ei, mă bătea şi mă obliga să fac cum vrea. A trebuit să mă culc cu peste 15 bărbaţi în câteva zile şi unii dintre ei, pentru că nu ştiam ce să fac, mă mai loveau şi ei“. Marlena a avut noroc şi a reuşit să fugă repede. Acum, încearcă să-şi revină şi să-şi vadă de viaţă. „N-am să mai plec niciodată din casa mea, de la copilul meu. Cu toate că sunt oameni care mă ajută să o iau de la capăt, nu e uşor şi nu cred că voi uita vreodată. Câteodată stau noaptea şi mă uit la copilul meu cum doarme şi mă gândesc ce s-ar fi ales de el dacă eu aş fi murit sau dacă ei ar fi venit să-l ia, aşa cum mă ameninţaseră, să-l omoare sau să-l vândă…“.
„Traficul cu femei în vederea exploatării sexuale este un fenomen criminal internaţional organizat, care are consecinţe grave asupra siguranţei şi bunăstării victimelor. Este un fenomen care violează drepturile umane fundamentale şi care distruge total vieţile victimelor“ (Interpol).
La Parchet, procurorii adună luni întregi probe pentru a constitui un dosar suficient de puternic încât să poată merge în instanţă. Uneori, poate dura şi trei, patru ani. „Simpla afirmare că e victimă a cazului nu e o probă. Trebuie dovedit fiecare act, fiecare declaraţie. De multe ori, ameninţate de traficanţi, îşi schimbă declaraţiile în instanţă. Uneori, partea vătămată devine cel mai mare duşman al dosarului“, spun procurorii. Ilona avea 17 ani când a mers în străinătate pentru prima dată, fiind impresionată de ce a văzut. În dosarul ei scrie: „La acea vreme exista un decalaj foarte mare între aspiraţiile personale ale minorei şi posibilităţile sale de realizare, direct proporţional cu riscul traficării. Aşa se explică faptul că, în 2003, a acceptat să meargă în Italia“, cu un vecin din sat, pentru a munci. Nu şi-a găsit de lucru, aşa încât a revenit în ţară. Un an mai târziu, aceeaşi familie, despre care în comună se ştia că are o societate cu profil agricol, o ajută să plece din nou. I se spune că deplasarea ei în Italia costase 350 de euro şi slujba ei consta în a merge cu bărbaţii pentru a întreţine relaţii sexuale, urmând ca banii să-i ia ei. E însoţită la fiecare client de o femeie, care o supraveghează în permanenţă. Când reuşeşte să fugă, Ilona nu sesizează autorităţile. În rechizitoriu, procurorii explică acest lucru „prin faptul că actele administrate pe parcursul cercetărilor atestă discret o oarecare toleranţă la adresa întregului grup din partea autorităţilor italiene“. Mai mult, traficanţii părăsesc imobilul în grabă şi „acest lucru se datorează faptului că fuseseră avertizaţi de iminenţa unei razii de autorităţile italiene“. Procesul durează luni în şir, iar la final, traficanţii – constituiţi în două grupuri – primesc doi ani cu suspendare…
Un caz poate să dureze o lună sau trei, patru ani
În România, legea are lacune, iar justiţia îşi face treaba anevoie şi pe bani puţini. Protecţia martorilor e mult mai eficientă în filme decât în tribunalele de la noi. „Nu avem un sistem de protecţie, nu avem resurse materiale pentru a constitui unul, nu avem legi coerente. Există foarte puţine adăposturi pentru aceste victime. Noi lucrăm cu instituţiile pe care le avem la dispoziţie, mai mult nu putem face“, spun procurorii. „Singura modalitate de protejare a identităţii e cu paravanul şi, în cazurile grele, se foloseşte tehnologia video, cu distorsionarea vocii. Nu este însă o modalitate eficientă, pentru că noi putem ascunde informaţii de inculpat, nu însă şi de avocatul acestuia. Şi, de multe ori, aceştia au efect negativ în proces“, adaugă oamenii legii. „Sunt cazuri în care avocaţii adresează fetelor – care au statut de martor protejat – întrebări în urma cărora traficanţii îşi dau seama cine e victima“, povesteşte Iana Matei calvarul prin care continuă să treacă femeile exploatate sexual. Ameninţările continuă şi acum. „În majoritatea proceselor, fetele stau umăr lângă umăr cu traficantul. La dosarul lor, chiar dacă procesul este judecat cu uşile închise, are acces oricine. Pe site-urile instituţiilor de justiţie, ai acces inclusiv la informaţii despre minori. Or, în acest caz, nu se poate vorbi despre protecţie. Ca să nu mai spunem că, de multe ori, traficantul este judecat în stare de libertate, pentru că «nu prezintă pericol public». În plus, victimele sunt ameninţate continuu, zi şi noapte, ele şi familiile lor“, spun angajatele Centrului regional din cadrul ANITP.
Viaţa lor trebuie să meargă mai departe
La centrul regional ce ţine de Agenţia Naţională Împotriva Traficului de Persoane, care are biroul în Craiova, ajung 110-115 victime pe an. „Nici un om care trece printr-o experienţă de acest gen nu se poate trezi dimineaţa şi şterge cu buretele tot răul trăit. Sunt fete care merg pe stradă şi un sunet de maşină, un anumit miros sau zgomot le răscoleşte total. Recuperarea lor poate dura ani, mai ales că foarte multe sunt persoane care nu au încredere în ele, care au complexe. Nu vor uita niciodată, dar un psiholog le poate ajuta să se liniştească, să-şi refacă echilibrul interior. Şi, pe lângă asistenţă psihologică, noi le putem oferi servicii medicale, juridice, le putem găzdui într-un shelter (adăpost), dacă nu sunt primite şi sprijinite de familie. Vin greu la noi, pentru că nu mai au încredere în nimeni. Şi la poliţie ajung să depună plângere târziu. Multe spun: «vreau să mă-ntoarc acasă şi să uit tot». Dar greşesc, pentru că aşa ceva nu se poate uita. De multe ori, traficanţii se duc după ele, pentru că gândesc «Uite, aia nu m-a spus, i-a convenit. Deci o mai luăm o dat㻓, spune Anca Amza. „Reacţiile sunt numeroase, de la stare de şoc, dezorientare, coşmaruri, flashback-uri, la sentimente de vinovăţie, atacuri de panică, apatie, depresie, tulburări de memorie, acte de automutilare. Psihicul încearcă să se protejeze la toate nivelurile“, continuă psihologul Mădălina Bîrcină. „Multe dezvoltă reacţii de apărare de disociere şi ajung să descrie totul ca şi cum n-ar fi vorba de ele, de experienţa lor. Par detaşate şi, dacă nu ai o pregătire psihologică, poţi fi uşor indus în eroare. Şi, dincolo de toate acestea, trebuie să suporte, dacă sunt în proces, teama de traficanţi. Însă, nu s-a întâmplat niciodată, în aceşti doi ani, ca ameninţările să fie duse la îndeplinire. Agresorii ştiu că orice faptă e o dovadă împotriva lor. Iar fetele, fiind în dosar penal, pot apela la serviciile de urgenţă. Se păstrează permanent contactul cu ele, au un număr de telefon la care pot suna la orice oră, noi lucrăm cu brigada de la Crimă Organizată, dacă se-ntâmplă ceva, nu sunt lăsate singure. Pe lângă aceste elemente de siguranţă, pe lângă şedinţele de terapie care le ajută să treacă peste traumă, beneficiază de cursuri de reconversie profesională, se reîntorc la şcoală, unele ajung la facultate. Trebuie să înţeleagă că, indiferent ce ar fi, indiferent de cursul procesului, de condamnarea – sau nu – a traficanţilor, viaţa lor trebuie să meargă mai departe…“
