Nu s-au gândit niciodată să-i ţină acasă, lângă ei, ca să le fie sprijin la bătrâneţe. Au vrut pentru cei cinci copii şansa unei educaţii complete. Au vrut ca măcar ei să-şi atingă visele: unul să fie medic, altul asistent social, altul pilot… Acum, cei doi părinţi nu mai au de unde scoate bani, deşi muncesc zi-lumină. La internat, al doilea copil a început să renunţe la unele mese de la cantină. Şi totuşi…
De la o vreme, pentru că nu-i ajung banii, Leandru şi-a mai găsit un serviciu. În fiecare dimineaţă, de la ora 6.00, distribuie ziare în comuna sa, Calopăr – Dolj şi abia apoi pleacă la celălalt loc de muncă, la Organizaţia Utilizatorilor de Apă pentru Irigaţii (OUAI). „Vara, se lucrează zi-lumină. Uneori vin acasă şi la 11 noaptea, pentru că apar defecţiuni şi nu plecăm până nu rezolvăm problemele. Soţia mea, Mariana, lucrează şi ea, la Craiova. N-am fugit niciodată de muncă, nici înainte, când eram în Bucureşti, nici de când ne-am mutat aici, în 2003, pentru că nu-mi place să stau cu mâna întinsă. Dar acum nu ne mai ajung banii. Şi greul a început să se simtă de când Gabriela s-a înscris la Institutul de la Cernica şi trebuie să plătim internatul. Pur şi simplu nu mai avem de unde să scoatem…“.
Un drum pietruit şi case înşirate pe o porţiune de câteva zeci de metri. Apoi, pustiu. Departe, o pancartă înfiptă într-o movilă de pământ: satul Panaghia, comuna Calopăr, Dolj. Nu se simte decât mirosul dimineţii. În pietrişul de ţară, caii îşi înfig copitele, mergând la trap. Într-una dintre căruţe, nişte bătrâne şi-au încleştat degetele pe obloanele laterale, încercând să-şi păstreze echilibrul în hurducăiala mijlocului de transport, privind curioase la străinii ce trec pe drum. După intrarea în sat, pe stânga, se lasă o cărare, cu urme de roţi. La capătul ei, o mână de case care se ridică una în faţa celeilalte.
În lunile mai călduroase, de vară, când şcolile sunt închise şi copiii se-ntorc acasă, curtea familiei Dumitru capătă viaţă. Acum, doar Emanuel, mezinul de 13 ani care învaţă la Sălcuţa, mai stă cu părinţii. Denisa, fata de 20 de ani, e plecată la facultate. Este în anul al II-lea, la Medicină, în Craiova. Gabriela s-a înscris la Institutul de Teologie Adventistă de la Cernica, lângă Bucureşti. Vrea să se facă asistent social. „Ne-am gândit că, fiind fată, trebuie protejată şi acolo ar fi un loc bun“, spune Leandru Dumitru, tatăl copiilor. Elena Cornelia a ajuns în clasa a XII-a, la Colegiul Naţional „Ştefan Velovan“, iar Laurenţiu învaţă la Liceul Teologic Adventist.
Nu cer niciodată
Leandru Dumitru are 45 de ani. Îşi aminteşte că, atunci când era mic, îşi dorea din tot sufletul să meargă la liceu, să-şi continue apoi studiile. „Erau alte posibilităţi pe vremea aceea. Eram patru fraţi acasă. Dacă mergeai la profesională, aveai asigurată masa, apoi un loc de muncă. Începeai să aduci bani. La rândul lor, copiii mei vor să înveţe. Cum aş putea să le tai avântul? Denisa îşi doreşte de la patru, cinci ani să devină medic. Când era mică, dacă o întreba cineva ce-o să se facă atunci când o să crească, spunea: «Vreau doctoriţă». Acum doi ani, înainte de examen, când a văzut că ne descurcăm greu, spunea că se înscrie la asistenţi, ca să se poată angaja mai repede, să câştige un ban. Dar n-am fost de acord. Cum să renunţe la visul ei?“, povesteşte tatăl.
În casă, pe sală şi în camere e frig. „Nu facem focul decât seara. Se-ncălzeşte mai spre miezul nopţii“, adaugă Leandru. De lemne pentru iarnă nici nu poate fi vorba. „Mai bine nu-ntrebaţi“, rosteşte cu un zâmbet ironic şi amar bărbatul. „De Crăciun, avem însă porc. Şi poate n-o să fie nimic în cizmuliţe de Moş Nicolae, că nu sunt bani, dar se va găsi câte ceva de pus sub brad, o portocală, o ciocolată, pe 25 decembrie“, continuă el. Atât cât se poate, copiii înţeleg situaţia. „Gabriela, de câte ori o întreb dacă are nevoie de ceva, dacă îi mai trebuie vreun leu, îmi spune de fiecare dată: «Nu, tată». Nu cere niciodată“, adaugă.
Renunţând la mâncare
Denisa, fata cea mare, studentă la Universitatea de Medicină şi Farmacie, şi Elena, eleva fostului Liceu Pedagogic stau acum în gazdă. „Aşa e mai ieftin. Anul trecut plăteam două milioane şi jumătate pe lună (lei vechi – n.r.), la cămin. De fiecare. Acum, plătim un milion de persoană şi mâncarea o ducem de-acasă. Dar cei mai mulţi bani se duc la Cernica. Acolo e nouă milioane pe lună, cazare şi masă. Atât dădeam la internat. Iar salariul meu de la OUAI este de opt milioane. Luna trecută, Gabriela a luat doar două mese pe zi şi aşa am ajuns la şase milioane. Acum a renunţat şi la ziua de sâmbătă şi plătim doar cinci milioane şi jumătate“, spune tatăl, privind într-o parte.
Faţa pare liniştită, deşi uneori vocea se tulbură. Nu-i place că trebuie să vorbească lumii despre problemele sale. Dar nu are de ales. Îşi doreşte prea mult ca toţi copiii lui să aibă mai multe şanse decât a avut el. „Gabriela o să fie asistent social. Capelanul, persoana care se ocupa de partea spirituală în liceu, a descris-o ca fiind o fire mai sensibilă, în stare să împartă bucata ei de pâine cu ceilalţi. Elena încă nu s-a hotărât: ori învăţământ, ori jurnalism. Boala lui Laurenţiu era să se facă pilot, dar… cine ştie… n-are decât 15 ani. Iar Emanuel cică o să fie bucătar. De altfel, o ajută mult pe maică-sa în bucătărie, chiar dacă are 13 ani“, îl prezintă Dumitru, pe scurt, pe fiecare dintre copiii săi.
Pentru un vis
„Dacă aş putea găsi o modalitate de a achita internatul pentru Gabriela, m-aş descurca şi cu gazda celorlalte fete, şi cu revistele sau cărţile pe care mi le cere Elena – ea e cea mai plângăcioasă, şi cu manualele sau cursurile de medicină ale Denisei. Nu-mi trebuie mai mult. Dar Cernica înghite tot salariul meu…“, mai spune tatăl. Pentru cei care îi pot ajuta pe cei doi părinţi să nu frângă aripile copiilor, numărul de telefon al lui Leandru Dumitru este 0740/023.071. Vă mulţumim.
