1 Iunie, Ziua Internaţională a Copilului, va fi sărbătorită prin mersul la vot. Ca nişte copii cuminţi şi supuşi, românii se vor încolona şi vor mărşălui spre secţiile de votare. Împreună cu ei vor purta iluzii, amăgiri…
Campania electorală care se încheie a fost un bun prilej pentru ca politicienii să reaprindă focul speranţei că vom trăi mai bine în următorii patru ani, că vom avea acces la bunăstare, la civilizaţie, la normalitate. Din păcate, nimic nu este nou sub soarele României. Am ascultat multe discursuri în această campanie electorală. Aproape întotdeauna mi-am amintit de legendarul personaj Caţavencu al lui Caragiale. Hainele politicienilor noştri sunt croite modern, cuvintele sunt parcă altfel, dar ipocrizia mesajului este aceeaşi: „Domnilor!… Onorabili concetăţeni!… Fraţilor!… Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare… suindu-mă la această tribună… pentru a vă spune şi eu… Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale… în aceste momente solemne… mă gândesc… la ţărişoara mea… la România… la fericirea ei!… la progresul ei! la viitorul ei!“ („O scrisoare pierdută“ de I.L. Caragiale). Onorabilul Caţavencu şi politicienii noştri… câtă asemănare!
S-au petrecut optsprezece ani de democraţie postdecembristă şi odată cu aceşti ani s-a dus şi o parte din viaţa noastră. Am sperat că binele se va instaura peste ţară curând, cu viteza cerută de anii de suferinţă, foamete şi teroare irosiţi sub regimul dictaturii comuniste. Binele este însă firav, o umbră şi nu o lumină puternică. Răul domneşte. Statul, Biserica, educaţia, economia, cultura şi toate celelalte componente importante ale societăţii sunt conduse, controlate de acest rău care ne stoarce de vlagă şi ne determină să fugim din ţară, să muncim şi să trăim printre străini. România secolului XXI este, de fapt, o Românie a sfârşitului de secol XIX.
Scrie Eminescu: „Naţiunea românească, pe tărâmul politic, n-a făcut alta decât a se lepăda sistematic de orice tradiţie, a răsturna orice autoritate, a arunca departe orice s-ar fi putut numi original în viaţa ei naţională şi-n acelaşi timp a adopta, cu mai multă ardoare decât cuartalurile de colonii din America de miazănoapte şi pe o scară tot atât de înaltă, toate reformele, toate teoriile cosmopolite, toate calapoadele internaţionale, în viaţa politică şi intelectuală, în limbă, în moravuri, în tot. Libertate fără margini pentru orice individ, pentru toate necurăţeniile ce s-ar scurge din cele patru colţuri ale lumii, în România ca şi-n America; fraternitate şi egalitate între om şi om; republici mari şi mici şi prezidenţi de republică pe toate uliţele şi-n toate cafenelele, în România ca şi-n America; şiretenia, vicleşugul şi cinismul – virtuţi cetăţeneşti; gheşeftul – scopul; şi politica umanitară – mijlocul. Acestea pe tărâmul politic; pe cel economic, nimic curat, nimic; din nenorocire întru aceasta ne deosebim cu totul de America. Rezultatul îl vedem şi poate că e aşa de târziu încât îl vedem în zadar. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de câmp şi de bălţi, a putut constata că d-abia din trei în trei case se găseşte o familie care să aibă un copil, cel mult doi. Ţărănimea, pe lângă toate necazurile ei, mai are unul ce pune vârf la toate: administraţia. De Dumnezeu nu mai are nici o teamă muncitorul de la ţară, pentru că Dumnezeu l-a părăsit, pentru cine ştie ce păcate, în mâna acestei administraţii, compuse în cea mai mare parte din haitele de cafegii, din ştrengarii şi necăpătuiţii de prin târguri. Această corporaţie nedreptăţeşte, batjocoreşte şi jefuieşte pe ţăran fără nici o milă; sunt membri în această onorabilă corporaţie al căror nume bagă în năbădăi sate întregi. În acelaşi timp, în oraşe mari şi mici, liberalismul şi umanitarismul ne priesc foarte bine: în numele libertăţii se face camătă fără margine; în numele egalităţii şi fraternităţii deschidem braţele tuturor elementelor stricate pe care le rejectează chiar societăţile hipercivilizate şi în numele naţiunii române facem politică radicală, aspirând la o republică, ba chiar şi la mai multe.
Toată mizeria noastră publică se îmbracă în formele poleite ale unei civilizaţii calpe, precipitarea noastră spre fundul răului o numim progres, fierberea unor elemente necurate şi lupta lor cu elementele ce au rămas încă sănătoase în ţară se numeşte politică. Acela ce cutează a se revolta faţă de această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că progresul nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări este denunţat opiniei publice de către negustorii de principii ca fiind barbar, ca antinaţional, ca reacţionar“. (Ziarul Timpul – 1879)
Privind peste timp, observ că doar formele sunt schimbate, fondul este acelaşi. Aşa că stau şi mă întreb: eu cu cine votez?
