Un fost pacient al Spitalului de Neuropsihiatrie Poiana Mare a povestit calvarul pe care l-a indurat in cele 45 de zile cit a fost internat in aceasta unitate spitaliceasca. Batut in mai multe rinduri de colegii de salon, fara ca personalul angajat al spitalului sa intervina, obligat sa manince din containerul cu gunoi, barbatul a fost salvat de la o moarte sigura de familie, care l-a luat acasa miercurea trecuta. Urmele de bataie de pe corpul slabit de malnutritie si paduchii care ii colcaie prin par dovedesc, daca mai era nevoie, ceea ce autoritatile medicale au incercat mai mult sau mai putin abil sa ascunda, si anume ca spitalul de la Poiana Mare a devenit un cimitir pentru propriii bolnavi.
Un fost pacient al Spitalului de Neuropsihiatrie Poiana Mare si rudele acestuia au facut dezvaluiri socante despre conditiile inumane in care sint tratati bolnavii internati aici. Ion Truica, de 51 de ani, din comuna doljeana Simnicu de Sus, sat Cornetu, a stat 45 de zile internat in Spitalul de Neuropsihiatrie Poiana Mare, unde fusese adus de familia sa la recomandarea medicului curant, care a stabilit ca barbatul suferea de „tulburare organica de personalitate de tip impulsiv – exploziv, pe fond toxietilic“, necesitind tratament de dezalcoolizare.
Desfigurat in bataie
Miercuri, familia Truica a hotarat sa-si scoata ruda din Spitalul de Neuropsihiatrie Poiana Mare, la rugamintile batrinei lui mame, Rada, de 80 de ani, ingrozite de felul in care arata fiul ei. Ion Truica avea fata mutilata, ochii plini de singe, vinatai pe tot corpul si se plingea de dureri mari in jurul inimii si coastelor. Intrebata de ce bolnavul este plin de vinatai, doctorita a recunoscut cu seninatate ca pacientul a fost batut de colegii de salon si ca astfel de cazuri sint frecvent intilnite in spital, nefiind responsabilitatea cadrelor medicale sa-i pazeasca pe bolnavi. „Mi-a spus ca nu-i treaba ei sa pazeasca bolnavii si ca n-au destui oameni de paza ca sa stea linga bolnavi“, a spus Rada Truica.
Batrina povesteste ca nu era prima oara cind isi vedea fiul snopit in bataie. „In ultima luna, am mers de doua ori la spital sa-l vad si l-am gasit de fiecare data batut. Prima oara am crezut ca s-a intimplat, nu ma gindeam ca o sa-l gasesc iar in halul ala. Era desfigurat, cu ochii plini de singe, cu vinatai pe fata, cu spatele si pieptul tabacite de atita bataie“, a continuat batrina. Femeia a adaugat plingind ca nu-l mai interneaza niciodata in acel spital: „Mai bine il omor eu cu miinile mele, ca-i sint mama, decit sa-l omoare altii“.
„Bolnavii s-au repezit ca animalele la firimiturile de piine“
Povestea de viata a lui Ion Truica este una obisnuita pina la un punct. In urma cu mai multi ani, a suferit un soc: sotia si copilul l-au parasit. Ramas singur, fara sprijinul familiei, si-a inecat amarul in alcool. Paharul i-a devenit singurul prieten. Dintr-un om pasnic, plin de viata, fostul subinginer constructor a devenit un alcoolic cu dese izbucniri violente. Ajungea chiar sa-si loveasca mama, pentru ca atunci cind se trezea din betie sa regrete.
„Facea crize, reactiona violent, era de nedescris. L-am internat de nenumarate ori la diverse spitale, ca sa i se faca dezalcoolizare. Inainte de a-l interna la Poiana Mare, o luase razna de-a binelea. A inceput sa ma loveasca si pe mine, propria lui mama. De-abia am scapat din miinile lui cind au venit politia si salvarea si l-au dus la Poiana Mare“, a spus RadaTruica.
Din momentul internarii, totul s-a schimbat, in rau. Dupa ce l-a vizitat de citeva ori la spital, batrina a inceput sa-si faca griji pentru fiul ei. Auzise multe povestiri despre Spitalul Poiana Mare, dar refuzase sa creada, sperind ca fiul ei se va intoarce vindecat de viciul blestemat pe care-l capatase.
Acum a vazut cu ochii ei ceea ce refuza sa creada: „Ii dadeau sa manince numai varza si cartofi. L-am gasit cu diaree de la atita varza. Ca sa nu faca pe el, l-au pus sa doarma pe o musama. Nu avea alt asternut pe pat. I-am adus de acasa un cearsaf si mincare. Intr-o zi au ramas citeva resturi de piine. Le-am aruncat la ciinii din curtea spitalului ca sa manince si ei, dar nu au avut loc de bolnavi. Mi-au dat lacrimile cind i-am vazut cum se bateau ca animalele pe firimituri. Erau morti de foame“.
Atunci s-a hotarit sa-l ia acasa. Cind a revenit, miercuri, l-a gasit imbracat in niste „pijamale subtiri ca foita“ si in papuci de cauciuc, desi afara erau doar citeva grade: „Am cerut hainele de schimb cu care venise imbracat, dar doctorita Prodan mi-a spus ca nu are cheile de la vestiar. N-am mai stat pe ginduri. Decit sa-l omoare ei, mai bine ii fac eu o injectie si-l omor, ca-s mama lui si, oricum, mi-au spus ca, daca reclamam ceva din ce am vazut la spital, ni-l omoara intr-o saptamina daca il aducem inapoi. Mi-am dat jos pantalonii si geaca si l-am imbracat cu ele, asa pe pielea goala. Fata mea a rugat-o pe domnisoara doctorita sa-i dea o reteta ca sa ii dam medicamente acasa, dar n-a vrut. A spus ca, daca nu ne-a convenit de ea, sa-i cautam alt medic“.
Spitalul refuza sa discute cu presa
Dupa ce a scapat din spital, Ion Truica a confirmat cele spuse de mama sa: „Ne dadeau cind si cind mincare, iar cind ni se facea foame rau ne luam de la containerele de gunoi“.
Ion Truica este in stare de soc, dar fericit ca a scapat cu viata din spital. Barbatul are discernamint, a trecut de faza sevrajului si isi aminteste cu luciditate clipele care l-au marcat la Poiana Mare. Isi aminteste mai ales de bataile pe care le lua de la ceilalti bolnavi: „Fiecare bolnav de acolo are izbucniri nervoase, crize de nebunie. Pe unii cind ii apuca casuna pe tine si te omoara in bataie. M-au pus jos si m-au jucat in picioare, iar omul care se ocupa cu paza nici nu a iesit din vestiar. Paduchii colcaie. Sintem murdari, plini de paduchi si purici. O data pe saptamina ne baga sub dusuri sau pun furtunele cu apa rece pe noi. In cinci minute ne spala pe toti. Nu conteaza cit de multi sintem…“.
Am contactat telefonic Spitalul de Neuropsihiatrie Poiana Mare. Cind am spus despre ce este vorba, solicitind sa discutam cu unul dintre directori, ni s-a spus ca directorul este plecat din localitate. Am insistat sa vorbim cu purtatorul de cuvint. Ni s-a facut legatura cu o doamna, careia i-am povestit despre ce este vorba. Ne-a rugat sa ii lasam un ragaz de o jumatate de ora ca sa se poata interesa si sa ne dea relatii. Dupa o jumatate de ora insa nu a mai raspuns nimeni la telefon. In afara de angajatul de la poarta unitatii sanitare, care s-a aratat uimit ca nu raspunde nimeni la secretariat, sustinind ca acolo s-ar afla chiar directorul coordonator al spitalului, Lelia Picu.
