O familie frumoasa, asa cum o descriu toti cunoscutii, din care au ramas bunicii indurerati, fetita, care intreaba disperata de ce n-o viziteaza parintii, si rude „anesteziate“ cu distonocalm. Vecini mihniti si curiosi, care privesc suspicios orice strain de satul si de viata lor de zi cu zi. Verisoare suspinind in timp ce le revad pe Laura si Silvia in fotografii, timpul care, parca, s-a dilatat pentru a le prelungi agonia.
Si aceeasi minie, aceeasi suparare pe soarta si pe familia celei care le-a distrus o intreaga lume.
„Indura-te, Doamne, de toata lumea, nu de unul!“
Ce s-a intimplat in dupa-amiaza de simbata, 31 iulie 2004, s-a scris, s-a difuzat la radio, ati putut vedea pe ecranele televizoarelor. Despre durerea celor ramasi sa traiasca o viata fara trei dintre fiintele dragi insa nu poti spune decit ca e fara margini. Nu misca un lucru, nu-si arunca privirea intr-un colt al casei sau al curtii, nu pot clipi fara sa-si aminteasca de ei, de pofta lor de viata, de tot ce-au realizat impreuna.
Doi soti demni de a fi dati exemplu pentru relatia de cuplu extraordinara. Ileana, de 40 de ani, si Marin, de 43 de ani, din Valea Mare, au reusit sa-i uimeasca pe cei din jur. Si-au facut o gospodarie cum rar intilnesti, cu cele doua fete, pentru care nici un efort nu era prea mare, se puteau mindri oriunde. Marin lucra la ALRO Slatina, iar colegii spun despre el ca era cel mai priceput tehnician-mecanic si un om extraordinar. Iar toate astea spuse nu pentru ca despre morti se vorbeste de bine, ci pentru ca despre familia Burlan n-ai fi putut vorbi nicicind altfel. Ileana n-a fost nici ea mai prejos. Casiera la Primaria Valea Mare, constiincioasa, colega grijulie, mama care ar fi facut orice pentru comoara ei, cele doua fete. Pentru fete au facut eforturi si au cumparat un apartament in Slatina, unde tinerele stateau in majoritatea timpului. Concedii, week-end-uri, tabere, chefuri, mai toate imortalizate pe hirtia fotografica.
Si Dumnezeu a vrut ca timpul sa se opreasca pentru ei tot intr-un astfel de moment. Silvia, mezina familiei, tocmai fusese admisa la Colegiul National Agricol „Carol I“ din Slatina, Laura petrecea ultima vacanta ca liceana si se pregatea pentru admiterea la Timisoara.
Bunicul din partea tatalui, Gheorghe Burlan, isi aminteste ca aproape isi facusera planul. Laura, pentru ca-i placea sa-nvete (a fost premianta mereu), urma sa ramina in apartamentul din Slatina, iar Silvia, care, se pare, iubea viata la tara, sa mosteneasca gospodaria de la Valea Mare. „Erau cuminti amindoua, dar Laura parca mai blajina decit Silvia. Ea nu mi-a raspuns niciodata“, povesteste bunicul, cu ochii in lacrimi.
Unchiul care statea peste drum a ramas fara cuvinte. Aproape inghitindu-si lacrimile, adauga si el: „Daca am fost asa de aproape, copiii au crescut in aceeasi curte. Ca mincau la mine, ca mincau la frate-meu, Gheorghe, era tot una. Cum poti sa uiti, cum poti sa suporti, cind iti arunci ochii si vezi curtea goala? Indura-te, Doamne, de toata lumea, nu de unul!“.
„Ne-au tinut la poarta spitalului, pentru ca-l asteptau pe Paunescu“
Vestile despre starea de sanatate a Silviei merg de la unul la altul. Unchiul fetei, Ion Sandu, a stat linga ea duminica doua ore, dar n-a dat nici un semn ca-si revine. Dupa inmormintare, a vizitat-o fratele tatei, Florea Burlan, si bunicul. Nici lor nu le-a fost oferita bucuria de a o vedea deschizind ochii. Marti, in schimb, fostul primar impreuna cu familia le-au adus vestea cea mare. Au fost la spital, au vizitat-o si au putut vorbi cu ea: „Silvia e constienta, ne-a recunoscut, a stiut cu cine sta de vorba. Am intrebat-o ce a facut la Herculane si ne-a spus ca i-a placut, ca a dansat cu tati… Dupa care ne-a rugat de mai multe ori sa i-l aducem pe tati, ca vrea sa-l vada“.
Pina a ajunge aici, in schimb, familia Mitrica a trecut printr-o adevarata aventura. „Ne-au tinut la poarta si prima data nu ne-au lasat sa intram, desi le-am spus de unde venim. Ni s-a spus ca peste doua ore trebuie sa vina Paunescu si ca nu putem intra. Mai tirziu ne-au chemat si ne-au motivat ca nu s-a anuntat cine si de unde sintem, dar ca, daca venim de la Valea Mare, putem intra“, a declarat Rodica.
„Ce-i spunem noi Silviei?“
Cea mai mare problema este cine, dar mai ales cum sa-i spuna Silviei ca a ramas aproape singura. „Aveti grija, cind mergeti la ea, sa nu vada doliul. Nu plingeti, ca-i faceti rau“, se aud recomandari. Bunicul Gheorghe isi tine capul in palme si nu mai vrea sa auda de nimic. „Eu nu pot sa vorbesc cu ea, nu pot, ca-ncep sa pling. Daca intreaba de ce nu ma duc s-o vad, ii spuneti ca am cazut din pod si mi-am rupt piciorul. Daca intreaba de ma-sa si de ta-so, ii spuneti ca sint la Bucuresti, sa-i gaseasca ei doctori s-o faca bine“.
„Chiar daca nu ne dadea Paunescu banii aia, nu milogeam la el“
Rudele se pregatesc deja pentru pomana de o saptamina. De ajutat i-a ajutat mult ALRO, care s-a ocupat de pomana cu totul. Tot ei au cumparat si cosciugele. Foarte probabil sa-i ajute si sindicatul, dar, oricum, nu se pling. „Chiar daca nu ne dadea Paunescu banii aia, nu milogeam la el“, spune fratele lui Gheorghe Burlan. Banii pe care cei doi soti ii mai aveau pe card nu-i pot scoate, pentru ca acesta a fost distrus.
„M-am rugat la Dumnezeu toata noaptea, in genunchi, sa-mi faca bine fata, ca ea mi-a mai ramas“, mai spune bunicul, iar bunica din partea mamei se gindeste si ea, acum, tot la Silvia.
Cu totii stiu ca nu poate fi schimbat ce s-a intimplat si nici macar nu mai spera la dreapta judecata a oamenilor. „Stim ca Paunescu intra pe-o usa si iese pe alta, dar speram sa-l loveasca judecata divina. Dar nevasta-sa, chiar asa, sa stea la acelasi etaj cu fata noastra si sa nu se duca sa vada ce-a facut?! Ea sta intr-o rezerva, iar fata noastra intr-un salon mare, cu alti pacienti. Numai sa nu-i spuna fetei ce s-a intimplat cei care or fi citit prin ziare!“.
