75 de ani, o pensie de nimic si o bucata de pamint sterp

Statea la poarta cu mina la gura, uitindu-se la oamenii care treceau pe drum. Zapada stralucea orbitor si ulita „vopsita“ in alb scirtiia sub bocanci. Era printre primele zile in care aerul incepuse sa se incalzeasca si razele soarelui sa prinda putere. Florica iesise mai intii in pragul casei, sa numere din ochi surcelele care mai ramasesera in cosare. Mirosul omatului si tiuitul incaltarilor zdrobsite de zapada intarita de ger peste noapte o scosesera in mijlocul curtii. Si ramasese asa, priponita in ulucile gardului, cu ochii ratacind aiurea pe delusorul de dincolo de ulita, ametita de jocul luminii. Se gindea la lemnele care se sfirsisera, la pensia care nu mai venea, la ajutorul de la primarie pe care i-l taiasera dupa ce incepuse sa primeasca milionul dupa o viata de munca. Si apoi gindurile ii fugeau iar toate, ca niste pasari speriate de pasii strainilor. „Buna ziua, Florico!“. „Buna ziua, buna ziua!“. In timp ce privirea insotea silueta celui care-i daduse binete, gindurile veneau iar buluc, amestecindu-se, intretaindu-se… Si Marin, singurul ei baiat, care n-a reusit sa-si gaseasca femeie pina acu’, la batrinete… Da’ poate ca e mai bine asa, cum i-a rinduit Dumnezeu! Ca nici maritisul, nici insuratoarea nu sint lucruri cu cautare daca nu te alaturi linga cine trebuie. Ce, ea nu fusese maritata? Vai de amarul ei! S-au despartit si a ramas singura. Doar ea si Marin, singuri in camaruta din chirpici ridicata de miinile ei.

De bine, de rau, se descurca. Pensia ei, ajutorul lui… Mai au si hectarul de la Ionascu. Macar daca le-ar da si lor ceva de pe el, ca de sapte ani l-au dat la asociatie si de patru nu s-au ales nici cu o gluga de coceni. Deh, asa e cind esti batrin si n-ai barbat linga tine! „Lasa, ma, ca nu-i mai dau nimic lu’ Florica lu’ Bazalau! Are 75 de ani, nu mai poate sa se tina dupa mine sa-si ceara dreptul…“. Asa o gindi Ionascu despre ea. Da’ si daca o auzi ca vreunu’ din Cimpeni a primit ceva de la asociatie, nu se lasa pina nu dobindeste si ea ce i se cuvine!

Uff, si iarna asta nu mai trece odata! Daca mai ninge o zi, n-o mai scot la capat cu lemnele, ca acu’ pusa pe foc ultimele surcele…