Craciunul este denumirea Sarbatorii Nasterii Domnului Iisus Hristos, celebrata in calendarul crestin la 25 decembrie. Stabilirea datei Nasterii Mintuitorului si a zilei sarbatoririi acestui eveniment au in crestinism o bogata istorie. Sarbatoarea Craciunului este amintita si in textul unui colind citat de N. Densusianu („Sus la dalbe manastiri/ Sede Bunul Dumnezeu/ Sede Maica Precista/ Sede batrinul Craciun…“). Biserica Ortodoxa a stabilit aceasta data ca sa contracareze toate sarbatorile pagine, dedicate solstitiului de iarna.
Mos Craciun si darurile oferite in amintirea Nasterii Mintuitorului
Figura lui Mos Craciun este cladita, in aceeasi traditie crestina, pe cea a Sfintului Nicolae, care a devenit unul dintre cei mai tineri episcopi, hirotonisit la doar 17 ani. La 30 ani, acesta a devenit Episcop de Myra, un oras- port la Marea Mediterana, in prezent parte din Turcia. Cel care avea sa-l simbolizeze mai tirziu pe Mos Craciun a plecat de la o casa bogata si a devenit cunoscut pentru sprijinul acordat celor in nevoie. Imbracat in rosu si alb si calarind un magar, el putea fi vazut in timp ce le inmina daruri copiilor. Cel mai vechi obicei al schimbarii de daruri dateaza chiar de la Nasterea Mintuitorului, cind cei trei magi mentionati in Biblie i-au adus pruncului aur, smirna si tamiie.
Colindele
Din Ajunul Craciunului pina spre Boboteaza dureaza datina colindatului, prin care se pastreaza din neam in neam „floarea neuitarii“ si „candela adevarului“ – Nasterea lui Iisus Hristos. Colindele sint cintecele de leagan aduse Pruncului Iisus.
De aproape douazeci de veacuri, simfonia divina a cetelor ingeresti care au vestit Nasterea Domnului, insotita de cintarea pastorilor, se reactualizeaza in fiecare an de catre colindatorii de toate virstele. Ei merg din casa in casa, vestind Nasterea Pruncului Iisus. Modul de cinstire a Nasterii Domnului la romani este istorisirea evenimentului prin colinde. Colindatul inseamna a merge din loc in loc, a cauta ceva, a cutreiera, iar colindatorii sint acei oameni care se transforma in crainici ai bucuriei venirii lui Hristos in lume, ai impreunarii noastre cu Dumnezeu. Colinda nu este altceva decit o Evanghelie populara, o Biblie nescrisa a Nasterii Domnului. In satele romanesti, in dimineata din Ajunul Craciunului, pina aproape spre miezul zilei, cete de copii intre cinci si 14 ani merg cu „Mos Ajunul“, un text augural scurt rostit la fiecare casa. Seara, dupa iesirea de la Liturghie, cete de copii merg cu „Steaua“. Ca obiect de recuzita, ceata plecata la colindat poarta o stea, luminata din spate cu o luminare si avind in centru o reproducere de pe cunoscuta scena a Nasterii Domnului. Readucerea Nasterii Domnului in fiecare an ne arata ca Sarbatoarea Craciunului nu mai este abstracta, ci este prezenta permanenta a lui Hristos intre noi:
„Astazi S-a nascut Hristos,
Mesia chip luminos.
Laudati si cintati
Si va bucurati“
„Florile de mar“, „florile dalbe“, „flori dintre flori“ se reinnoiesc in fiecare an in mersul colindelor, in armonia ce se stabileste intre cer si pamint. Cintarea ingerilor ce vestesc pacea divina se rasfringe in colind ca o revarsare de har care inunda tot Universul:
„Pace pe pamint,
Pace sus in cer,
Hai leru-i ler“
Umblatul cu capra
Acest obicei tine, de regula, din 20 decembrie, ziua de Ignat, si pina la Anul Nou. Mastile care evoca personaje biblice sint inlocuite aici de masca unui singur animal, al carui nume variaza de la o regiune la alta: cerb in Hunedoara, capra sau turca in Moldova si Ardeal, borita (de la bour) in Transilvania de sud. In Muntenia si Oltenia, capra e denumita brezaia (din cauza infatisarii pestrite a mastii), iar obiceiul se practica mai ales de Anul Nou. Masca este insotita de o ceata de copii, cu nelipsitii lautari ce acompaniaza dansul caprei. Capra salta, se smuceste, se roteste, clampanind ritmic din falcile de lemn. Spectacolul se remarca mai ales prin originalitatea costumului si a coregrafiei.
Pomul de Craciun
Pomii au fost un simbol al vietii cu mult inainte de crestinism. Egiptenii antici aduceau in casele lor ramuri verzi de palmier, in cea mai scurta zi a anului, in decembrie, ca un simbol al triumfului vietii asupra mortii. Romanii isi decorau casele cu brazi vesnic verzi in timpul saturnaliilor, un festival de iarna in cinstea lui Saturn, Zeul Agriculturii. Preotii druizi decorau stejarii cu mere aurii pentru festivitatile solstitiului de iarna. In decembrie, in Evul Mediu, pe copaci erau atirnate mere rosii ca un simbol al sarbatoririi lui Adam si Eva si erau numiti copacii paradisului. Se spune ca Martin Luther (1483-1546) a fost primul care a decorat pomul de Craciun cu luminari pentru a arata copiilor cum stralucesc stelele in noptile intunecoase.
Iluminati in secolul al XVII-lea de candele din coji de nuci, pline cu ulei, brazii au cucerit Europa si lumea intreaga in secolul al XIX-lea. Primele ornamente de sticla au fost asa-numitele „kugels“, un fel de globuri de sticla care erau puse in brad pentru a proteja casa de spiritele rele. Aceste globuri au fost produse in Lauscha, Germania, incepind cu anul 1830. Forma acestor „kugels“ aducea aminte de merele rosii, care decorau in picturile religioase copacul din rai.
Ritualul taierii porcului
Desi crestinismul a asociat porcul necumpatarii si lacomiei, pentru comunitatile arhaice acest animal, mai ales prin singele sau, era unul din cele mai importante ajutoare intru revigorarea… Soarelui. In preajma solstitiului de iarna, Soarele era ajutat sa nu dispara prin sacrificarea porcilor in cinstea Zeului Saturn. Singele era astfel destinat sa intareasca Soarele slabit de efortul pe care-l depusese peste an. Asadar, porcul sacrificat la Ignat (din latinescul ignis – foc) nu era altceva decit o intruchipare zoomorfa a Soarelui, despre acesta existind o multime de credinte si practici in Ajunul Craciunului. La taierea porcului nu trebuie sa asiste nici un milos, existind credinta ca porcul moare cu greutate, iar carnea nu va mai fi buna. Dupa ce porcul nu mai misca, se face o taietura in chip de cruce, la ceafa, peste care se pune sare, spunindu-se ca numai asa sufletul porcului va iesi din cap. De obicei, coada, urechile si besica sint date copiilor, iar in special splina este pastrata, ea indicindu-le gospodarilor, in functie de grosime, cum va fi iarna. De asemenea, femeile care doresc sa aiba un par lung si frumos trebuie sa manince din aceasta splina. Daca in inima porcului se gaseste singe inchegat, aceasta inseamna noroc si bani pentru familie. Daca porcul este negru, cei care participa la taiere se minjesc cu singe pe fata, in speranta ca vor fi mai rosii la fata si mai sanatosi tot anul care va urma. Acelasi singe, strins intr-o strachina cu malai, uscat si macinat, este bun pentru afumarea copiilor bolnavi de guturai, naluca sau spaima.
Postul Craciunului
Postul de 40 de zile al Craciunului reaminteste de patriarhii din Vechiul Testament, care au petrecut timp indelungat in post si rugaciune, in asteptarea si nadejdea venirii lui Mesia-Izbavitorul. Rinduit de Biserica pentru pregatirea credinciosilor in vederea intimpinarii cuviincioase a marelui praznic al nasterii cu trup a Mintuitorului. Potrivit invataturii Bisericii, postul nu este numai o renuntare temporara la satisfacerea unui instinct – nevoia de hrana -,ci si un efort pentru innoirea vietii. Totodata, postul face parte din mijloacele de cultivare si desavirsire, fiind inseparabil de alte virtuti crestine: rugaciunea, cainta, smerenia, milostenia. In vechime, Sarbatoarea Craciunului nu se referea numai la Nasterea Domnului Iisus, pentru oamenii comunitatilor arhaice incepind, din Ajunul Craciunului, o perioada rituala de 12 zile, destinata special reinnoirii timpului, toate actiunile si practicile din aceasta perioada avind ca scopuri coborirea lumii in haos si reinstaurarea unei noi ordini cosmice. In Ajunul Craciunului se postea altadata pentru Maica Domnului, ea fiind in aceasta zi muncita si suparata si nu se minca nimic cu singe, pentru ca Maica Domnului fusese in Ajun plina de singe. In schimb, se minca din toate roadele pamintului, pentru ca acestea sa fie bogate in anul care urma. Preotul, dupa ce blagoslovea bucatele si casa, trebuia, potrivit obiceiului pamintului, sa sada neaparat pe un loc unde, in prealabil, gospodina pusese graunte; daca nu sedea, atunci, se spune, nu vor sedea nici petitorii, nici norocul, nici clotele pe oua!
Ritualuri stravechi
Multe practici din Ajun au ca principala grija vitele din batatura, acestora dindu-li-se mincare pe saturate, ca doar in aceasta noapte „s-a nascut Hristos in iesle“. Din toate mincarurile pregatite, gospodina obisnuia sa puna cite putin intr-o strachina si cu ea inconjura casa de trei ori. Continutul era dat apoi vitelor, cu speranta ca animalele vor fi satule si vor avea spor. Apa ce raminea de la spalatul vaselor era, de asemenea, data de baut vitelor, uneori in a treia zi de Craciun, animalele fiind si stropite. Pentru ca vacile sa dea mult lapte, era bine sa nu se imprumute nimic din casa in toata aceasta perioada, in special focul si aluatul dospit, care trebuia sa fie foarte bine pazite. Nici macar gunoiul nu trebuia scos din casa pina in ajun de Boboteaza, cei care faceau acest lucru riscind sa aiba tot anul musafiri. Spre seara, toti ai casei se asezau in jurul mesei, din bucatele de Craciun infruptindu-se, conform obiceiului, atit viii, cit si mortii. In noaptea Craciunului se credea ca sint deschise cerurile, iar cel care auzea cocosii cintind in cer se spunea ca va avea noroc tot anul viitor si va fi sanatos. Pentru petitori, fetele mari puneau, in seara de Ajun, o strachina pe prispa, sub fereastra, sperind ca-si vor vedea alesul atunci cind acesta va veni sa manince. Ploaia sau ninsoarea din prima zi de Craciun prevesteau un an nou bun, in timp ce vremea senina sau vintul anuntau un an rau.
