„Cumetrele“ si farmecul discret al comediei

Michel Tremblay este dramatug (teatru, radio, televiziune), povestitor, romancier, scenarist si canadian – insa cu radacini culturale europene- si a scris piesa „Cumetrele“ aproape dintr-o ochire (asa dupa cum ne invata caietul program). Aventura „Cumetrelor“ a inceput cu redactarea unei conversatii dintre doua batrine intr-un salon mortuar. Batrinicile ramin in pagina, pentru ca mai tirziu sa intre in scena (cam prin actul doi); in shimb, numarul personajelor feminine urca vertiginos la 15, iar proiectata sceneta se transforma in doar citeva saptamini in piesa de teatru de succes international fulminant- intr-un raport timp de lucru/volum de creatie invers proportional.

Petre Bokor este roman si canadian – prin adoptiune; lui ii apartine meritul punerii in scena, laTeatrul National din Craiova, a spectacolului cu piesa in discutie. El iubeste „Cumetrele“, cutreiera cu ele peste tot in lume si datorita lor descopera Quebecul- dupa cum ne spune. Regizor de mare farmec, vedem ca si „Cumetrele“ il iubesc pe el, caci ies ascultatoare pe scena Teatrului din Craiova, iata, de aproape trei ani.

Fetele noastre vin din lumea cartierelor populare din estul Montrealului, adica lumea copilariei lui Tremblay din anii celui de-al doilea razboi mondial, cind barbatii (chiar si tatal sau) erau plecati de acasa la diferite munci legate de armata.

Pot sa vina ele de unde or veni, caci romanul Bokor stie cel putin tot asa de bine ca montrealezul Tremblay ca locul lor de bastina nu importa: „zinele“ sint la fel de galagioase si navalnice si in romaneste pe cit erau la ele acasa, si-or mai fi si in poloneza, greaca sau mandarineza, pentru ca reflexe (uneori tipare) ce transpar dintr-un fond de umanitate comun le pun in miscare energiile.

Si le vedem pe rind (rezolvarea scenica a „vederii“ e simpla: spot luminos pe fiecare la momentul monologului):

– una se simte sfirsita („Sint terminata“); alta e la inceput („Sint bortoasa. Am facut o greseala si vreau s-o dreg. Ca sa incep o viata noua“)

– una e sclifosita („Eu si barbatul meu am iesit din lumea asta si nu mai trebuie niciodata sa ne intoarcem inapoi“); alta e deziluzionata („Mama lui de sex“)

– una e cumpanitoare („Mai bine Rheaona decit Pierette“) – va selecta; alta e impaciuitoare („I-e frica sora-mii sa piarda o lipitoare“) – va colecta (pina la urma, doar timbre)

-fiecare se cearta cu fiecare, dar toate se coalizeaza impotriva opozitiei (-vecina auzita ca voce din off)

– fiecare vrea sa plece, dar toate aranjeaza sa se intoarca inapoi

– in fine, fiecare rezolva acele cumplite jocuri populare de prin reviste si toate inchina oda pentru odiosul Bingo, dar niciuna nu a cistigat niciodata nimic: „Arat eu de parca as fi cistigat vreodata ceva?“

– Si in sfirsit, una singura conchide in numele tuturor: „Dumnezeule, cu totii trebuie sa fim fericiti! Macar o data in viata. (…) Dar vacanta s-a terminat“. Altfel spus: Sa renuntam la vise si sa ne prefacem ca ne e bine in timpul ce ne-a mai ramas ca sa ne accepte toate celelalte. Oricum, vom sfirsi prin a ne certa intre noi.

Ramine insa consolarea suprema: „Traiasca ursii de gips! Traiasca sfesnicele de plastic! Traiasca Bingo!“

Totusi, amara comedie nu devine drama pe fata pentru ca se salveaza prin cel putin doua lucruri: limbajul ei surizator si dezarmant si prin miracolul replicilor (de-abia asteptam sa transcriu macar doua: „La Paris, toata lumea vorbeste bine franceza. Nu ca aici“. , „Eu sint catolica- impotriva amorului liber! Stoarfa ce esti!“).

Iar formula „numai femei in scena“ aleasa de autor completeaza reteta de farmec a spectacolului. Caci poporul de femei din piesa transatlantica angajeaza cam 90% din personalul feminin al scenei craiovene. Si actritele noastre stiu sa ofere partituri scinteietoare (nu doar la propriu – datorita jocului ametitor al reflectoarelor). Talentul lor implineste succesul spectacolului si-i garanteaza inca multe si dorite de noi ridicari de cortina.

La multi ani!