Au sase copii. Cel mai mare are 14 ani. Mezinul a plecat pe trei ani. Nu l-au botezat nici acum. Banii se duc pe mincare, haine, lumina, impozite… Ce ironie: sa plateasca impozit pe zidurile care se prabusesc pe ei! Doua camere sint deja in ruina. Doar doua au mai ramas in picioare. Si numai in una isi permit sa faca focul. Acolo se inghesuie toti, respirind repede, sa sporeasca aerul cald care vine din soba. In cealalta camera doarme bunicul. E batrin, are 71 de ani si oasele amortite. Oricum nu mai simte frigul… El are grija de copii cind Lucretia si Milica sint plecati prin vecini, tocmiti cu ora. Dar acum, iarna, isi gasesc mai greu de lucru. Ca sa aduca totusi o bucata de piine la masa, sapa gropi in cimitir.
Strada Vilcelei – Bariera Vilcii din Craiova. O strada strimta, cu case frumoase. In capat, la numarul 21, dupa un gard stirb, o cosmelie in ruina. Esti convins ca este o casa parasita, dar dupa usa cu tocul plecat sub greutatea zidurilor care au inceput sa cada, se iteste un copil. Mozolit, pierdut in hainele cu doua numere mai mari, cu fesul tras peste ochi. In spatele singurei ferestre cu geam, alte fetisoare te privesc, curioase. Unu, doi, trei… Copiii rasar unul cite unul din cocioaba sinistra. Ii ghicesti frumosi sub hainele zdrentuite si spoiala de pe fete. Au iesit afara cinci. In casa, mezinul se piteste dupa genunchii bunicului care il stringe la piept cu miini zbircite si tremurinde.
„Nu l-au botezat inca. N-au avut putere. Lucreaza cu sapa si spinarea pe la oameni. Au ajuns sa faca gropi in cimitir! Dar banii sint putini. Pensia mea ne tine pe toti: trei sute peste un milion“, isi spune batrinul oful, leganind pe genunchi puiul de om. Micutul de doi ani si jumatate isi freaca picioarele desculte de tablia patului si priveste hipnotizat la gura fratiorului care molfaie o bomboana. „Na!“. Ionut isi scoate bomboana din gura si o indeasa generos intre buzele tuguiate ale mezinului, care o sparge imediat intre dinti, cu pofta. „Ho, tataie! Usurel cu dintii, sa nu-i rupi“, il dojeneste domol bunicul. Copilul nu-l baga in seama. Ochii ii lucesc de placere si dintii framinta de zor minunea dulce.
Nu au ajutor social pentru ca nu au bani sa plateasca impozitul pe casa
Toti copiii Lucretiei merg la scoala. Doar Ionut si Ana-Maria merg la gradinita. Sint nascuti la diferenta de un an. „E bine la gradinita! Scriem, citim… Si e cald!“.
„I-am trimis la scoala. Cum, numai noi stim! Ce e in burta nu se vede. Cu ce se imbraca e mai greu. Le luam de la tigani, din tirg. De cind am ramas pe drumuri, fara serviciu, ne descurcam de pe azi pe miine. Eu am lucrat la tutun, barbatu-meu, la panificatie. Cu curentul sintem la zi. Dar la impozit platim cit putem: cite o suta, doua. Iarna e cel mai greu. Pe timp de vara si primavara mai gasesti un sapat, ceva in constructii. Cind merge el la lucru, merg si eu. Muncim cot la cot“.
In jurul Lucretiei, copiii s-au strins ciopor. Cei mici o trag de haine si stau agatati de miinile ei. O asculta vorbind cu gurile cascate. Aud lucruri pe care le stiu, dar parca nu li s-a parut niciodata ca stau atit de rau. Sint de atita timp saraci incit au crezut ca asa e normal!
Din cele doua camere ramase intregi, doar una este incalzita. Doua paturi, o soba in colt si o masuta pe care stau de-a valma hainele copiilor. Mai mult cirpe. Asta e toata averea familiei Cretu. Cind iesi din camera, gerul te razbeste pina la os. Geamuri nu mai sint de mult. Ferestrele rinjesc stirbe, iar pe timp de iarna vintul vijiie prin ele turbat. „N-avem bani de geamuri. Nici macar ajutorul social n-am putut sa-l luam, pentru ca nu am platit impozitul la casa. Din cauza asta nici buletinul n-am putut sa-l facem. Il avem provizoriu, pe un an“.
Lucretia le indeasa mai bine caciulile copiilor pe urechi. Bunicul il stringe in continuare la piept pe mezinul nebotezat. Copilul se lipeste si el de pieptul batrinului, cu pumnii strinsi de frig.
Se anunta iarna grea…
