A rasarit la coltul strazii, la citeva zile dupa ce i-a murit baiatul. Avea numai 33 de ani. L-a gasit mort in bucatarie. Facuse infarct. Dupa ce l-a ingropat, a luat anuntul mortuar lipit pe zidul casei, l-a invelit cu grija intr-o punga, l-a strins la piept si a plecat. Era tot ce-i mai ramasese de la Ionel al ei. Nici in casa nu mai putea sa ramina. Parca o stringeau peretii si ii venea sa se chirceasca de atita singuratate si durere. N-a ajuns departe. Doar pina la coltul strazii. Si-a sprijinit cirjele de o cladire si s-a asezat ostenita pe bordura de ciment, de parca batuse cu pasul kilometri. N-a ridicat privirea din pamint decit cind a simtit primele monede in palma. Stirnise mila. Dar nu-i mai pasa…
Ionel Marius Mitroi a murit in ianuarie 2002. De atunci s-a mutat si Sabina la coltul strazii. Zi de zi lustruieste acelasi colt de cladire cu bordura iesita in afara, sprijinind pe genunchi bucata de lemn acoperita cu pinza inscriptionata: „Mitroi Ionel Marius… nascut… mort…in veci nu te vom uita!“.
„Era singurul meu sprijin. Imi mai aducea si mie o bucatura, un ban, o coaja de piine. Copilul meu…De cind a murit, nu-mi mai calca nimeni batatura. Barbatul mi-a murit de 15 ani…“.
Sabina Mitroi are 65 de ani si o pensie de 700.000 de lei. 300.000 o costa chiria in fiecare luna, iar restul se duc pe apa, lumina, gunoi. Nu mai ramine aproape cu nimic. „Stau intr-o casa nationalizata. Mi-e frica sa nu ma dea afara proprietarii. Nici la primarie n-am ajuns, sa fac macar o cerere pentru o camera in care sa ma mut. Nu pot sa merg, am piciorul rupt de la bazin. Am cazut pe gheata acum patru ani, cind sa ma duc la fintina si, daca n-am avut bani sa dau, m-au lasat neoperata“.
„Daca m-ar vedea Ionel, s-ar rasuci in mormint…“
Cirjele ii tin tovarasie in orele de „veghe“ la coltul strazii. Si tot ele ii aduc probabil cei citiva lei care se aduna in poala. La imaginea lor, trecatorul se opreste si scoate portofelul din buzunar. Sabina nu sta cu mina intinsa. Nici macar nu priveste in ochi oamenii care trec pe linga ea. Oricum, cu ochiul sting nu mai vede aproape deloc. Nu cere, nu se tinguieste. Murmura numai din buze a multumire cind banutul ii poposeste in palma.
„Daca m-ar vedea Ionel, s-ar rasuci in mormint. Dar n-am ce face…As muri de foame. Cine sa ma ajute? Mai am doar o ruda, pe la Celaru. Nu vine sa ma vada, nu poate sa ma ajute. Vai de batrinetile mele!“.
Batrina isi sterge lacrimile si se uita cum pata insorita musca din asfalt, semn ca se apropie ora prinzului. „Mai mult de 12 nu stau. N-am voie la soare“. Netezi cu palma punga din poala si incepu sa se pregateasca de plecare. In poala nu-i asezase nimeni nici o moneda. Alta zi de post negru…
