Adnana sta pe fotoliu, ghemuita, framintindu-si miinile deformate de boala. Pe covor, la picioarele ei, Renata o mingiie zimbind, soptind din cind in cind: „mica mea, puiul meu“. Nu boala fetitei de 14 ani le-a impins pe marginea prapastiei. In mod absurd, dezastrul a pornit de la tatal Adnanei. In urma partajului de dupa divort, acesta i-a cerut sotiei suma de 100 de milioane! Bani pe care femeia nu are de unde sa-i dea decit daca isi vinde apartamentul, isi ia copilul bolnav de mina si „se muta“ pe strada.
Sint mama si fiica, dar par surori. Nu pentru ca femeia este foarte tinara, nici din cauza disperarii din ochii ei albastri, care o face sa para un copil speriat. Se tin de mina si se privesc tot timpul, de parca si-ar spune povestea una alteia, nu reporterului chemat ca o ultima speranta.
Renata si Marian Zuica au divortat in anul 1998. Femeia spune ca nu mai suporta certurile si bataile. „Bea si dupa aceea facea scandal. Adnana
n-avea voie nici sa se joace in aceeasi camera in care se uita el la televizor. Nu voia sa fie deranjat. O tineam inchisa la ea in camera cite o zi intreaga. M-am hotarit sa divortez. M-a incurajat si doctora la care mergeam pentru controlul fetitei. Ma vedea mereu cu un ochi vinat, cu o mina tumefiata. Mi-a spus ca este destul ca fetita mea sufera de aceasta boala crunta. <<Copilul tau are nevoie sa aiba macar amintiri frumoase!>>, asa mi-a spus. Si atunci m-am hotarit“, povesteste Renata Iordan.
O garsoniera si 100 de milioane pentru un apartament la etajul patru
Barbatul a plecat din apartamentul dobindit in timpul casatoriei si s-a mutat in cele din urma intr-o camera la caminul Liceului „Traian Vuia“, unde este si angajat.
„Acum un an a deschis actiunea de partaj. A fost evaluat apartamentul si instanta a hotarit ca trebuie sa ii platesc 89.001.500 de lei“. Femeia se opreste din povestit si isi ridica neputincioasa miinile. Este de la sine inteles ca suma reprezinta o avere pentru ea, femeie singura care, cu trei slujbe, de-abia ii asigura copilului ei minimul necesar. „Daca as fi fost singura, nu mi-as fi facut atitea probleme. Dar ce ma fac cu Adnana?! Aici e casa ei, aici are prieteni de-o viata, care au vazut-o crescind si nu se uita la ea ca la o ciudatenie. Am incercat sa vind apartamentul. Am dat anunturi la ziar, incercind sa obtin o garsoniera pentru noi si 100 de milioane pe care sa ii dau lui. Dar toti cei care aud ca stam la etajul patru inchid si nu se mai obosesc sa vina sa vada apartamentul. Mai am si la intretinere citeva zeci de milioane…Daca ar accepta sa-i dau banii in rate, cite doua milioane pe luna, i-as plati ani intregi, numai sa nu-mi duc copilul in strada“…
„Ce faci, tata, ma lasi in strada?!“
Adnana isi asculta mama cu atentie. Unele lucruri le aude pentru prima data. Stie ca in fata ei Renata se abtine, sa nu o supere. Rate in banca, dobinzi, aminari de termene, imprumuturi, chirie… la asta se gindeste mama ei in noptile nedormite, din ce in ce mai dese.
„Mi-ar fi foarte greu sa stiu ca de miine eu si mami am ramine in strada. Colegii de la scoala de aici ma inteleg si ma sustin, prietenii ma accepta si ma iubesc asa cum sint. Din punctul asta de vedere, sint bogata. Dar toti colegii si prietenii mei sint aici! Am incercat sa vorbesc cu tata. <<Ce faci, tata, ma lasi in strada?>>, l-am intrebat. Mi-a spus ca ma ia la el. Dar el stie ca nu pot sa stau departe de mami. Am impresia ca el ma iubeste doar asa, in fata, si din vorbe. Dar sa demonstreze…“.
Un copil dotat intelectual si afectiv, dar cu handicap fizic
Adnana are 14 ani si dupa primii cinci ani de viata a primit diagnosticul: boala „Charcot Marie-Tooth“. O boala nemiloasa, care nu poate fi oprita. Muschii fetitei au inceput sa se atrofieze de cind avea citiva anisori. Apoi, oasele au inceput sa se curbeze. A facut trei operatii. Nu pentru a ameliora boala, pentru ca acest lucru este imposibil, ci pentru a-i intirzia evolutia. „Deja nu mai putea sa mearga. Oasele de la picioare i se adunasera si nu se mai putea sprijini in talpa piciorului. Facea doi pasi si cadea. Cind n-o vedeam eu, mergea in genunchi. Ii era mai usor. Medicii i-au desfacut toate oasele de la picioare, unul cite unul, si i-au facut o anchilozare temporara“, povesteste Renata.
Cu toate acestea, fetita merge la o scoala normala, este apreciata de colegi si are multi prieteni. „Am incercat sa o duc la o scoala speciala. Cind am vazut copiii de acolo insa, mi-am spus ca nu pot sa-i fac asta fetitei mele: sa o condam sa se creada un copil handicapat. Ea e dezghetata, e comunicativa, un copil perfect echilibrat psihic si intelectual. Locul ei e printre copiii normali!“.
„Nu e treaba mea unde ramine copilul!“
Nu de aceeasi parere este si tatal Adnanei, care, coplesit de ura pe care i-o poarta fostei sotii, a uitat, se pare, de soarta propriei fiice: „Ce o sa se intimple cu Adnana? O sa ramina cu mama ei. La bunici, la prieteni, in strada… nu e treaba mea! Instanta i-a incredintat-o ei. Eu i-am spus sa vina la mine, dar asta o accept numai cu acte, nu sa se intoarca la maica-sa cind vrea. Eu imi vreau banii pentru care am muncit, sa-mi cumpar si eu un apartament, sa nu mai stau pe drumuri, cum am ramas din ’98. Nu accept sa-mi dea banii cu tiriita, ca nici eu nu le-am lasat apartamentul pe bucati! Acum degeaba mai incearca sa-l vinda. Pe 16 august este executarea silita si o sa-l vinda executorul judecatoresc. Daca ea imi da banii pina atunci, ramine in apartament si mai mult nu ma intereseaza!“.
Hotarirea barbatului este de neclintit. Este evident ca problema copilului a fost scoasa din ecuatie. Orice intrebare despre ce se va intimpla cu Adnana esueaza invariabil intr-o dizertatie despre lucrurile urite ale casniciei distruse.
Copilul care ar trebui sa primeasca dragoste nu primeste decit ura unei relatii esuate, ura rasfrinta nejustificat si asupra lui.
