Mai mult la tara sta, desi are la Craiova si casa, si familie. Numai ca viata la oras nu e aceeasi. A stiut asta dintotdeauna, de cind s-a ridicat, baiat la parinti, pe ulita Dobridorului. O stie si acum. Saizeci si patru de ani, profesor de limba si literatura romana, de doi ani la pensie. „Exilat“ citiva ani departe de satul natal – studiile la Bucuresti, repartitiile prin orase si comune din tara – dom profesor Vladut s-a intors acasa, sa mai destepte pofta de carte in puii de dobridorean. Si traiul de-aici i-a venit turnat ca manusa, chiar daca, singur marturiseste, nu s-a priceput vreodata la agricultura. A facut doar ce-a stiut – si-a facut bine. O mai face – tot bine – ca are pentru cine.
Era intr-o camasa in carouri si pantaloni scurti. Bine dispus si cu chef de vorba, ca intotdeauna, isi pofti musafirul pe bancuta, sub vie. Fara gesturi protocolare – Marian, inspectorul, era de-ai casei – si fara sa caute anume vreun subiect de discutie, incepura aproape amindoi deodata sa vorbeasca. De parca ar fi continuat nu stiu ce subiect.
„Stii c-am vorbit cu Ileana din Italia… pentru casa. Nu stiu, ca nu vor proprietarii. Ar da si ea ceva, ma gindesc, ca a si luat o parte din banii pe pian… stii, pianul ala al ei, mostenire… Da, a durat cam mult, si nici n-a primit toata suma… Asa, si i-am spus si ei despre muzeu…Era incintata, zicea ca vorbeste cu rudele sa doneze si ei ce au pe-acasa…“
„Da, da, dom’ profesor. Asta treaba cu muzeul satului la noi, la Dobridor! Ca aici e istorie curata. Pai se mai gasesc si-acum urme de pe vremea lui Mihai Viteazul ori Stirbei Voda… Bani, oale… Si tot satul, daca e la o adica, e muzeu. N-au ramas pina acum santurile de aparare, care inconjurau satul pe vremea turcilor? Iar casele astea din girnita, vechi de 200 de ani, care au ramas… Cite sa fie, dom’ profesor, doua sau trei?…“
„ Pai ia sa vedem: e aia, a Doinei Dindelegan, de sta in Timisoara. Da, da’ asta o intretine, are oameni care au grija de ea. Mai era una a lui Dragomir, croitorul de lux. Pe asta au dus-o la Muzeul Satului in Bucuresti. Sa vedem ce-om face. Muzeu vrea si primarul, dar n-are bani. Vor si proprietarii, dar nu s-o vinda. Ei, vad eu, trebuie sa fac ceva. Nu ma gindesc acum decit unde sa asez ce am: razboiul de tesut, scoartele, oalele, documentele…“
„Si sigur mai dau oamenii ceva, dom’ profesor. Ca nu cred sa fie vreun dobridorean sa nu vrea sa ajute la muzeu.“
„Stiu, Mariane, stiu… ei sa dea, ca eu primesc orice la muzeu. Stii ce m-a-ntrebat Titi? Daca umblu dupa potcoave de cai morti. I-am zis ca daca-mi gaseste el o potcoava din ’77, i-o cumpar cu un milion…“
„Pai la banii astia cred ca se-apuca toti sa caute, dom’ profesor si dup-aia n-ai de unde plati…“
Risera amindoi. Inspectorul Marian se ridica si rupse citeva visine. Le minca si arunca simburii pe jos. Profesorul Vladut isi aprinse o tigara. Se-ncinsese de la discutie.
„Eu am planuri mari, Mariane… Pai ma gindeam ca la anul deschid muzeul, sa fac o intilnire cu fiii satului – toti doctorii, profesorii, avocatii raspinditi prin tara. Si sa scot monografia…“
„Da, da. Cum merge lucrul?“
„Ei, acum am lasat-o mai moale. O termin eu, n-avea grija. Trebuie sa ma mai documentez, mi-a mai promis cineva niste carti… Am vorbit si cu Lupescu, de la Cultura, cu Dutescu, la Muzeul Olteniei. Mi-au fost colegi… Mi-au promis ca ma ajuta oricind. Cred ca de ei o sa am nevoie si pentru fundatie…“
„A, casa Chioralia… da… da…“
„Pai da, Mariane, ca la prefectura n-am facut nimic . Am fost si-am vorbit cu Barbarasa, i-am explicat ca ar fi bine si pentru comuna – casa este in stare de degradare si e pacat de ea, de arhitectura, mai are si sase camere – si pentru cei cinci-sase copii pe care i-am lua. Si-ar face si ei gospodarie, cu legume, cu pomi, animale. N-am dreptate? Eu i-as instrui, ca oricum nu ma pot obisnui cu viata asta de pensionar. Iar ei n-ar mai sta la orfelinat sau in strada, cu golanii.“
„Corect, dom’ profesor, corect. Da’ cu dudul ala batrin de linga casa ce-ati facut? Eu n-am mai vazut asa ceva… L-ati vazut cit e de gros? Abia-l cuprind cinci oameni. Citi ani sa aiba?“
„Peste doua sute, sigur. Pai mi-a spus Bercea, are casa aproape, c-a gasit o fotografie de-a lui bunicu-sau, de prin anii ’30: era in curte, cu citiva copii. Si era in poza si dudul, tot asa de gros ca acum.“
„Hai, nu mai spuneti…“
„Daca-ti spun! Asa… Si-am vorbit la Craiova. O sa-l facem monument istoric. O sa fie protejat, eu stiu, cu stilpi si nimeni n-o sa aiba voie sa-l taie“.
„Sigur?“
„Sigur, sigur. In cel mai scurt timp.“
„Bravo, dom’ profesor, macar cu asta am rezolvat. E, mai ramine cu muzeul si fundatia, da’, la o adica, punem toti umarul, ca doar e pentru binele comunei, nu?“
„Asa e, Mariane… Da’ ce faci, gata, pleci?“
„Dom’ profesor, mai am niste plati de facut. Asta e. Trebuie sa muncim, altfel nu se poate. Hai, te las cu bine.“
„Bine, Mariane. Sa mai treci, mai stam si noi de vorba.“
Inspectorul mai rupse doua cirese si pleca.
