Destinul unui neam era ingropat bine in pamint
Cica – spune alta istorie – a iesit o data Lungu – familie cu stare in Dobridor, din care a ramas doar unu’, Bebe – cu boii spre Unirea. N-avea decit doi, asa ca nu-i era greu sa-i mine cu nuiaua. Pe la jumatea drumului, plugarul a obosit. A cautat cu ochii o umbra, si-a vazut in margine un tufan.
Pe cind statea sa-si racoreasca fierbinteala, rezemat de scoarta crapata, Lungu a vazut ca pamintul de linga el se misca. A tras o sperietura grozava si-a dat sa se ridice. Atunci, din tarina a scos botul o cirtita. Taranul nu s-a linistit nici atunci.
E-adevarat, cirtita era ca orice cirtita din lumea asta, lighioana nu prea frumosa. Insa nu uritenia animalului l-a speriat pe Lungu, ci ceva ce sclipea de-ti lua ochii, chiar in virful botului.
Cu inima cit puricele, plugarul nu si-a putut stapini totusi curiozitatea si s-a dat mai aproape. Iar ce-a vazut
l-a umplut de mirare: pe nasul cirtitei era un ban cu totul si cu totul de aur. Lungu l-a luat in palma, l-a pupat – uite ca l-a ajutat si pe el Dumnezeu! – l-a bagat in sin si-a dat sa plece. Doi pasi mai incolo, s-a intors. Daca banul era pe botul cirtitei – s-a gindit – nu incape indoiala ca in pamint a stat pina acolo. Asadar, daca mai sint si altii? Si Lungu s-a apucat sa scobeasca pamintul cu capatul gros al nuielei. Iar la amiaza, cind s-a dat soarele dupa tufani sa doarma nitel, taranul a gasit comoara de aur, din care a trait indestulat, el si copiii copiiilor lui si toti localnicii pina in zilele noastre…
Ultimul stejar din Dobridor nu a supravietuit comunismului
Ce le-a dat Dumnezeu a fost bun dat. Cimpie, padure si dragoste de ele. Numai apa n-aveau. Nu-i vorba, ca sa fie pamintul bun si rodul asemenea, oamenii carau cu spinarea ori cu animalele hirdaiele pline ochi.
Pina pe la 1850, cam pe vremea lui Stirbei Voda, zic oamenii, cind a dat ploaie naprasnica. Era inainte de Pasti, in primavara. Doua saptamini incheiate a tot turnat cu galeata, de ziceai ca s-au rupt zagazurile cerului. S-au speriat oamenii tare, caci niciodata nu mai plouase atit. Parca venise potopul. Dar, chiar cind sa se incheie ce de-a 14-a zi, s-a oprit. S-a facut lumina si a aparut soarele. Pamintul s-a uscat. Au ramas doar baltile, intinse si adinci, strabatind Dobridorul, Motateiul si Balasanul. Iar istoria consemneaza ca patruzeci sau cincizeci de ani mai tirziu, pe vremea primarului Broscarescu, baltile s-au adunat una in alta, singure sau cu ajutoruul omului si s-a format piriul care n-a mai secat nici pina in ziua de astazi: Balasan.
Satul fara padure
„La tufa-n deal“ ori „la tufanu’ lu’ Stoica“ au ramas azi doar zicale. Pentru ca astazi Dobridorul este satul fara padure. Si cea mai mare durere a oamenilor este ca nu mai au aproape racoarea si putrerea stejarului cu care au crescut. Odata, peste o mie de hectare de padure inconjurau din toate partile asezarea. Si asa de bun era lemnul, si de mult, ca veneau romani din alte parti sa cumpere de la dobridoreni. Erau legi pe vremea aceea care interziceau taierea padurilor. Si pentru ca tufanii de la Motatei erau doar ai oamenilor si nimeni nu oprea taierea lor, aici venea toata lumea sa cumpere lemn de bagat in soba. Pe la 183 insa s-au rasculat dobridorenii si galicenii. Au luat din cui topoarele si au plecat spre padure. Iar in citeva zile, toti stejarii au fost rasi de pe fata pamintului. Unul singur a mai ramas – al lui Stoica. Dar nici acesta n-a avut soarta mai buna. Dupa ’90, cind nimeni n-a mai stat sa vada ce si cit se taie, a fost retezat.
Respectul – cel mai de pret avut
Ce-a ramas din Dobridor astazi? O istorie frumoasa – inceputa de pe vremea romanilor, asa cum s-a stabilit cind s-a dezgropat, la trecerea spre Unirea, comoara de 33 de dinari romani: documente scrise pe la 1500 si amintirea unui mosier bun, viteaz de-ai marelui Mihai Stroe Buzescu; ulite intortocheate ca nicaieri prin Oltenia si adincite bine in pamint, de ani. Santuri de aparare – tabii – peste care astazi creste griul. Doua-trei case, din birne, strasnice si romanesti.
Si a ramas dobridoreanul, un alt fel de om. Cu un farmec aparte, mai moale, mai pasnic. Se-arunca, se pare, in neamul ala de oieri sibieni. Si se lauda dobridoreanul la orisicare, el nu seamana deloc cu vreun vecin. Uite, de pilda, motateianul: se trezeste la patru dimineata sa plece la munca. Pe cind el? La opt. Si tot la munca se duce. Nu-i lene, aici, nici vorba de-asa ceva. Este
respect, respectul de sine. Mosneanul din el n-a murit si tine la traiul bun pe care, nu-i vorba, il merita.
