„Cind am intrat in sala, in prima zi de serviciu, toti bibliotecarii aveau de lucru, puneau cartile pe rafturi. Si unul dintre ei a zis ca ar fuma o tigara. Nimeni nu avea. S-a gasit totusi un barbat sa-l ajute: l-a trimis la doamna Farago sa-i ceara. Am ramas atunci inmarmurita. Cum, mi-am zis, e posibil asa ceva? Sa o cunosc eu pe marea poeta, ale carei poezii le stiam din copilarie pe dinafara?… Eram atit de emotionata, incit nici nu mai stiam ce sa fac, ce sa vorbesc…“
Dintre toate amintirile, aceasta ii este cea mai draga Raiei – prietenia frumoasa care s-a nascut intre tinara de numai 23 de ani, proaspata bibliotecara la „Theodor Aman“, si Elena Farago. Sau poate cea cind a plecat cu sotul in Romania. Si cea cind si-a revazut mama, intoarsa din Siberia… Nici ea n-ar putea spune care ii este cea mai draga dintre amintiri. Le scoate pe rind, zi de zi, clipa de clipa, si le daruieste cui vrea sa le primeasca. In camera mica si curata a Caminului de batrini, inconjurata de putinele lucruri dragi care i-au mai ramas: un ceas de masa, o icoana, citeva obiecte personale. Si o traistuta de stofa, in care a adunat teancuri de chitante, acte, fotografii.
„Aveam 19 ani cind am plecat cu sotul meu din Basarabia si am venit la Craiova“, parca incepe o poveste batrina, scotind cu grija fiecare fotografie. „Eram tineri si atit de nestiutori!… Ne-am iubit ca nebunii. Atunci, la inceput. Si ne-am iubit apoi toti cei 57 de ani pe care i-am trait alaturi! Ne-am fost fideli unul altuia – doar eu sint in zodia Fecioarei – si ne-am respectat. Am avut o casnicie fericita, foarte fericita… Ne-am certat si noi, am avut si noi probleme, dar dragostea a fost cea care ne-a tinut alaturi… Eram frumosi… Si cum ii mai placea sa ma alinte, sa ma rasfete… A murit aici, la azil… linga mine“.
Raia Bucica se opreste. Parca intorcindu-se dintr-o calatorie lunga, clipeste de citeva ori. Si ca odinioara, fata timida si speriata de 19 ani, roseste incurcata. „Dar ce va spun eu acum? O, Doamne, lucrurile astea s-au intimplat atit de demult… “
Si ca si cind ar fi facut doar o pauza scurta de respiratie: „De emotii in surdina,/ Sub un snop de bozie, / O pastaie de sulfina / A facut explozie… Topirceanu… Va mirati? Pai stiu sute de versuri. Am citit in toata viata mea cit nu poate duce un tren de marfa. Acum nu mai am carti. Mi-am lasat biblioteca acasa, iar casa am dat-o sa vin cu sotul la azil. Portelanurile de Bavaria, cu auriu pe margine… Nici macar nu s-au uitat pe spatele lor sa vada ce scrie – serveau dulceata in ele…“
Cea de pe urma prietena
a Elenei Farago
„Pe mama am vazut-o dupa 17 ani. Patru ani am asteptat raspuns la o scrisoare. Iar intr-o dimineata, cind ma plimbam pe <<Simion Barnutiu>>, mi-a venit asa, un rau. Am intrat in biserica sa ma linistesc. Cind am ajuns acasa, am gasit scrisoarea de la ea. Fusese in Siberia, cu deportarea. Acolo, unde nu stii cind e noapte, cind e zi… Si m-am intors in Hincesti… Raicika, ai venit s-o vezi pe mama?…“
Batrina se pierde iar printre fotografiile alb-negru. Reintilnirea este, ca de fiecare data, frumoasa. Si dureroasa. O mama sfinta, doua surori, o invatatoare de 101 ani, care a trezit-o pentru prima data la virsta frageda a copilariei: „Frumoasa limba ai, fetico, sa n-o pierzi niciodata…“ Cartile, miile de carti…
„Doamna Farago era deja bolnava…“ , reia firul povestii pe care o lasase deoparte. „Avea vreo saptezeci de ani. Si atunci, cind lucram eu la biblioteca, nimeni nu cerea cartile ei. Cum, domnule, se poate asa ceva? O scriitoare atit de frumoasa sa nu fie citita? Si m-am apucat sa le recit in salile de lectura: De ce ma stringi in pumnul tau, copil frumos, / Tu nu stii oare ca-s mic si eu si ca ma doare?… sau Pe-o lunga si aspra si stearpa sosea, / Ca toate soselele lumii / Era o fintina cu cumpana grea, / Cu apa salcie si calda si rea… Si la zece zile dupa venirea mea, lumea a inceput sa ceara Elena Farago. Si noi toti am urcat atunci cartile ei de la subsol in salile de lectura… M-a iubit. Mi-a multumit. Nu-i venea sa creada ca stiu atitea versuri scrise de ea. Am fost prietena ei pina s-a sfirsit din viata…“
Atit de singura, incit aud razele lunii batind
in geam…
Batrina din patul de alaturi citeste in continuare ziarul, ajutindu-se de lupa cu miner de argint mostenita de la bunic. A fost brodeuza la case mari. Cealalta, fosta garderobiera la filarmonica, asculta cu ochii inchisi si cu acele perfuziei infipte in brat povestea doamnei Bucica. A cita oara? Nimeni nu mai stie…
„Puteti sa credeti ca am dresat o vrabiuta? Cum, domnule, mi-am zis, un vrabioi, cel mai prost? Da, am putut. Murea de foame si l-am hranit cu pipeta vreo trei zile. I-am spus lui Boris: daca maninca, o sa traiasca. Se catara apoi pe ciucurii de la carpeta, pe fusta si venea sa se ascunda sub gulerul meu. O frumusete, domnule, o frumusete… Si cind gresea, ma privea asa, pocait…“
Raia isi netezeste parul cu mina. Linga ea, ultima carte imprumutata de la o „vecina de palier“- „Ma cheama Aram“. Un borcanas cu laptisor de matca si un deodorant ieftin.
„Cerceii astia – de fier, dar mi-a placut piatra la ei – i-am cumparat acum citva timp, de-aici, de la o femeie. Pe-ai mei – 17 perechi, de aur, de la mama – i-am vindut sa fac gropile la cimitir. Mi-am luat si sicriul, e acasa, pe sifonier, intr-o husa de matase grena. Acolo l-am lasat, nu stiu daca il mai pastreaza… “
Zimbeste, de parca ar vorbi iarasi de o amintire frumoasa si numai a ei.
„Si sint atit de singura, incit aud si razele lunii cum bat in geam. Si astea nu sint versuri invatate…“
