Nea Lisandru este stiut in Vladila ca singurul cizmar din comuna. Ajuns la 73 de ani, batrinul inca isi ofera serviciile consatenilor care au o botina stricata. S-ar putea crede ca omul nostru este vreunul din acei mestesugari pe cale de disparitie, prezentati, cu acorduri populare pe fundal, de postul national de televiziune. In realitate, nea Lisandru plateste acum tributul unei vieti boeme, in care a facut numai ce a vrut si in care a trait de pe o zi pe alta. Fie ca s-a ocupat cu „inghetata vanilata“, fie ca a fost lautar de ocazie, Lisandru a stat deoparte de toate ocaziile de a avea un salariu „la stat“. Si, unde n-a fost salariu, nici de pensie nu mai poate fi vorba.
Intr-o casuta, nu departe de Primaria Vladila, isi duce traiul Alexandru Simion, zis si „Lisandru al lu’ domnu’ Ionica“, alaturi de sotia sa, Elena. Amindoi au aceeasi venerabila etate – 73 de ani. De altfel, nea Lisandru este usor de gasit, fiind singurul cizmar din comuna. Intr-o camera greu dezmortita de cele citeva lemne din plita, asezat la masuta sa de cizmarie, nea Lisandru ne-a povestit cite ceva despre viata sa:
„Acum trebuie sa ma tin de cizmarie, ca sa am din ce trai. Vin vecinii la mine cu incaltarile stricate, sa le repar. Bani nu prea-mi dau, ca n-au nici ei cine stie ce, dar mai iau si eu un ciur de malai, o lingura de untura… Sau imi dau cite o tigara, ca eu nu pot sa fumez decit din astea bune, cu filtru, ca daca fumez fara filtru, tusesc si mi-e sa nu mor.“ Bani de pe urma statului n-a vazut nea Lisandru pina de curind, cind a aparut Legea venitului minim garantat. „Daca n-am lucrat decit de capul meu, de unde sa iau salariu sau pensie? Acum imi da primaria ceva, dar trebuie sa pun deoparte ca sa platesc curentul. M-au debransat, ca nu-l mai platisem din aprilie si se adunasera cinci milioane. Da’ m-am pus eu la loc…“, adauga batrinul chicotind.
„Am facut inghetata si am bagat tambalu’ pe foc!“
Nea Lisandru a prins insa si alt fel vremuri, dar chiar si atunci traiul sau era la fel de boem:
„Ei, cind eram eu tinar… Eram mare crai, am facut numai ce-am vrut, nu
m-am dus la ceapeu. M-am tinut si de cizmarie, da’ am facut bani si altfel. Acu’ vreo douaj’ de ani, de exemplu, faceam inghetata de vanilie si o vindeam prin judet. Puneam lapte, oua, zahar, gheata si mesteca saraca nevasta-mea la ea pina ii sarea sufletul, ca sa se lege. Si pe urma mergeam si o dadeam cu 50 de bani cornetul. Ce vremuri erau! Pe urma, cind
n-am mai facut inghetata, m-am apucat de lautarie. Eu aveam un tambal si ma luau preteni de-ai mei de prin sat la nunti cu ei, sa cint. Mai cintam, mai beam o dusca, asa, ca la nunta. Dar am imbatrinit si n-am mai putut sa cint, asa ca am luat tambalu’ si l-am bagat pe foc“, spune nea Lisandru.
„Fetele ma intreaba daca n-am de gind sa mai si mor…“
Nevasta lui Lisandru, Leana, si-a ajutat barbatul o viata intreaga. E drept, ea a mai si lucrat si acum are o ditai pensia: 170.000 de lei pe luna. „I-a placut sa iubeasca“, spune batrina despre sotul ei, „da’ vezi ca acuma tot cu mine sta… Avem patru fete. Cea mai mare are 45 de ani si e bogata, ca s-a privatizat. Celelalte vind prin piata, la oras, sa aiba din ce trai. Pe la mine nu prea mai vin, dar ma duc eu pe la ele, ca am mai mult timp. Fata a mare imi zice tusa, nu mai imi zice mama. Si, intr-o zi, una din ele m-a intrebat daca nu avem de gind sa mai si murim. I-am zis ca o sa murim noi, da’ sa astepte pina o vrea Domnul sa ne ia“, adauga batrina pe un ton nici vesel, nici trist.
