Ionut a venit pe lume in primul an de casnicie al sotilor Vaduva, din comuna Predesti. Bucuria nasterii lui a fost insa intunecata de diagnosticul medicilor: inima micutului este foarte bolnava, iar problemele nu pot fi rezolvate decit printr-o operatie chirurgicala. Parintii au acceptat cu greu gindul ca baietelul lor va trebui sa suporte intr-o zi o operatie atit de grea si de riscanta. Au aminat mereu ziua decisiva. Nu de teama, ci din lipsa banilor. Anii au trecut si parintii au observat ca Ionut avea si dificultati in vorbire: nu reusea sa scoata decit sunete. Au fost din nou la medici, de data asta la Bucuresti, si diagnosticul a cazut ca un trasnet: retard mental. Acum Ionut are sapte ani si n-a spus niciodata mama sau tata. Si, mai mult, doctorii le-au recomandat parintilor sa nu mai amine operatia de inima. Numai ca Dumitru si Liliana nu au bani nici pentru biletele de tren pina la Bucuresti.
„Este singurul nostru copil. Nu stiu de ce ni se intimpla tocmai noua… Tocmai lui… Atitea boli… Nu am avut o sarcina grea. Totul a decurs normal. Nu imi explic…“.
Liliana are numai 25 de ani. Dar durerea i s-a intiparit pe chip, incercanindu-i ochii si tulburindu-i privirea. Cind doctorii i-au spus ca baietelul ei, pe care si-l dorise atit de mult, este grav bolnav, toata tristetea si durerea din lume s-au adunat pe umerii femeii.
„De la Craiova mi-au spus, mai intii, ca are gaura in inima. Apoi ca are venele prea strimte si nu circula singele. Boala de inima congenitala necianogena, stenoza pulmonara valvulara- asa scrie pe foaia pe care o am de la medic“, povesteste mama lui Ionut. „Ne-am alinat cu gindul ca o sa fie operat si poate Dumnezeu il va ajuta sa se insanatoseasca. Dar cind am aflat ca are si intirziere mentala, a cazut cerul pe mine“.
Banii sau viata
Ionut nu vorbeste. Cind vrea sa atraga atentia parintilor tipa sau se agata cu disperare de ei. „Hiriie inima in el cu atita zgomot ca poti sa o auzi! Ne-am gindit si sa il trimitem la o scoala ajutatoare, dar daca am avea atitia bani, intii si intii l-am opera“, spune Dumitru, luindu-si copilul in brate.
„Pamint nu avem. Decit casa asta in care stam si ajutorul de handicap al lui Ionut. 400.000 de lei pe luna, cu care luam un sac de faina si citeva hainute pentru el- de obicei la mina a doua. Iarna, cum nu te cheama nimeni la munca, nici nu mai poti sa faci rost de ale gurii. Ne descurcam greu. Foarte greu“, ofteaza barbatul. „Dar nu e asta problema cea mai mare“, il intrerupe Liliana. „Necazul este ca trebuie sa il operam neaparat pe Ionut. Doctorii de la Fundeni mi-au spus sa venim cit mai repede la ei. Sa ne pregatim pentru operatie. Ce sa intelegi din asta decit ca trebuie sa ne pregatim cu bani? Nici macar nu stim cam cit ar costa“. „Dar, si daca am stii, tot n-am avea de unde sa facem rost de atitia bani. Macar banii de drum pina la Bucuresti daca i-am avea, sa ne ducem la control! Poate ca l-ar opera totusi fara sa ne ceara foarte mult, ca or vedea si ei ca sintem amariti“, continua Dumitru. „Cit o face trenul? Un milion? Mai mult? Si mai e si spitalizarea…O gramada de bani…“, gindeste Dumitru cu voce tare, refacind in minte calculele care dau mereu cu minus.
Pentru Ionut, timpul se ingusteaza. Fiecare zi care trece ii agraveaza starea sanatatii si creste riscul operatiei. Si cel mai trist este ca soarta baietelului de numai sapte anisori atirna de citeva milioane de lei.
