Moto: „Avem in lucru lucrari penale referitoare la acte de coruptie comise de fosti si actuali ministri si secretari de stat“ (Parchetul National Anticoruptie )
A fost anuntat ca a murit. A fost dusa imediat la capela cimitirului. In urma ei s-a eliberat un pat in sala aceea in care zaceau o duzina de legume: femei si barbati, acum fara sex, care erau hraniti precum copiii, si care produceau in azil deranj, cheltuieli si urina. Acolo mirosea atit de uman, cum numai lesurile care ramineau in urma razboaielor, parasite pe cimpiile albe pictate cu ciori, mai miroseau, putrezite pe jumatate si mincate incepind de la globul alb, ocular.
A ajuns la cimitir dimineata. Femeia se odihnea de doua zile in cel mai ieftin sicriu de brad. Parea ca doarme. Parea ca toate mirosurile au spalat-o si a ramas invelita in somnul cald al vesniciei, fericita, odihnita si leganata. Era acum un copil cu fata de ceara, bucuroasa ca invatase, dupa o viata de educatoare, sa moara. A fost educatoare intr-un mare oras transilvanean. Desena si povestea fermecator. Ramasese vaduva de razboi. Vorbea mult, dar avea ce spune. Se nascuse intr-un sat din Transilvania. Avea o sora mai mica. Abia coborite din leagan, parintii le-au murit de tuberculoza. Trecuse prin razboi cu aceeasi pace cu care a trecut prin mosierism, comunism, fiind pe rind cind boieroaica, scapatata in urma barbatului ucis pe front, cind tovarasa educatoare. Nu a avut copii. Doar atit: citeva mii de copii din orasul Brasov. In general, copii de muncitori. A lucrat si dupa virsta pensionarii, pentru ca nu aveau cadre. I-au luat tot. Doua gradini, doua case. I-au dat un spatiu la o proprietareasa. Le-a dat tot. Tot ce stia ea, si caldura ei, si linistea, copiilor. Privea acum fata aceea fericita, plecata in gradinita unei lumi etern visatoare, si isi aducea aminte: cum se bucura ea ori de cite ori ii primea in vizita.
Cum le decupa articole din Magazinul istoric cu oameni mari, nobili si principese. Cum le desena schite si acuarele. Cum le croseta fulare si haine. Cum nu venea la ei, sa nu cheltuiasca ei banii pe primire. Cum le tot scria sa vina, sa ii tina din pensia ei de educatoare, macar citeva zile din concediul lor, la munte. Cum, la pensie, nimeni nu isi aducea aminte de ea, nici un copil, nici un parinte, din cei pe care ii invata cum sa se poarte, ii incalta, ii imbraca, ii spala, ii culca, le recita, ii asculta, le dadea sa manince. Cum doar colegele o chemau – veniti repede – ca a nascut… urma numele, si avem nevoie de dumneavoastra, cit sta acasa… sau s-a imbolnavit o colega… sau nu mai facem fata, veniti si ajutati-ne… si tovarasa taran- mosiereasa venea vesela si ciripea ca o vrabie, si muncea cit zece, pina si la batrinete, si citea mult acasa, si le dadea sfaturi, si le povestea cite si mai cite din viata, din istorie, si tovarasa directoare o invita, poate la citeva luni, la o cafea, si ea povestea asta la toate prietenele, cum s-a simtit ea de bine cind a baut un nechezol cu colegele, timp in care copiii orasului visau. Privea fata ei si isi spunea ca asa mor cei din serviciile secrete, ale vietii, nu ii stie nimeni, se string, ca acum, citeva rude, si se simtea bine ca nu e singura, ca mai exista, macar la inmormintari, solidaritate, erau acolo un vecin, o vecina, o verisoara a mamei, si cei din familie, si educatoarea zimbea unei amintiri de ceara. El fuma si stringea din dinti sa nu ii iasa fumul prin inima. Afurisita istoria asta, cum imparte ea aceeasi educatoare in doamna, tovarasa, tanti si, in cele din urma, in aia de la sapte, du-te si spal-o, ca iar s-a pisat pe ea ca o vaca, nu mai stia de ea, saraca, redevenise copil si acum, linga tronul asta, era frumoasa, avea toata vesnicia inainte, cuiele intrau in capac, si a fost atit de usoara, incit nici nu au mai dus-o pina la groapa. Au ramas toti pe marginea aleii, privind cosciugul care era, pina si in cer, tras pe sfoara…
