„Iubirea n-are virsta“. Scuza sau principiu pentru cei pe care societatea ii judeca uneori pentru o relatie cam nepotrivita, zicala n-a fost niciodata mai in voga ca acum. Daca o relatie intre o tinara de 20 de ani si un barbat de 45 nu prea mai socheaza pe nimeni, o idila care incepe cind amorezii au pasit in virsta a treia nu se intilneste prea des. Scena unei astfel de povesti de iubire este comuna Ostroveni, unde doi oameni, acum septuagenari, s-au „luat“, daca nu dintr-un sentiment prea puternic, cel putin din simt practic.
Elena Dima si Alexandru Cade s-au cunoscut in urma cu 12 ani. Pe atunci femeia avea 60 de ani, iar barbatul 62. Ea era pensionara de ceapeu, el cioban. Ramasi singuri, cei doi au decis ca ambele camarute ale casei saracacioase sint mai mult decit suficiente pentru o „familie“. Si astfel a inceput convietuirea celor doi, mai trainica decit majoritatea mariajelor incheiate intre tinerii zilelor noastre.
Casuta din pamint a fost ridicata de primul sot al Elenei si, intre peretii acesteia, familia Dima si-a crescut cei doi copii, pe Emilia si pe Marian. Casatoriti, copiii au problemele lor si casa parinteasca nu mai reprezinta nici un interes. Nici macar material, pentru ca locuinta sta in picioare dintr-un motiv pe care nici constructorii de meserie nu l-ar intelege. Numai Emilia, maritata in Bechet, mai trece pe la mama ei, macar o data pe saptamina, sa-i mai faca o oala de mincare. Mai ales ca de la Craciunul trecut, Elena nu mai vede.
Dragoste oarba
Elena isi aminteste, de parca s-ar fi intimplat ieri, cum a ramas fara lumina ochilor: „Mi-aduc aminte tot ce-am facut in ziua aia. Era chiar de Craciun. M-am invirtit un pic pe-acia, am mincat, am baut un pahar cu apa si m-am dat in pat. Deodata m-am trezit ca nu mai vad. Nu stiu de ce, ca n-am avut niciodata nimic la ochi. De curent, de nemincata, nu stiu de ce! Mai tiu minte ca au venit fomeile astea de pe-acia de m-au spalat si m-au premenit.“
Dupa aceasta intimplare, Lisandru i-a devenit indispensabil Elenei. Si de-atunci, daca mai avea cineva vreo indoiala, cei doi au devenit inseparabili. Teama femeii ca ar putea ramine singura este motivul pentru care il mai dojeneste pe Lisandru cind barbatul, ramas surd, nu o aude strigind: „Citeodata se face ca se pitula si nu-mi raspunde. Da’ el ma duce la brutarie, la veceu, peste tot! Toata treaba cu el o fac. Si cum sa-l las?! E pacat de mosu’ asta, ca sta de 12 ani la mine. A adus si el faina, untura, ce-a avut. Ca fi’-sa l-a batut si l-a gonit!“ Pentru pierderea vederii, femeia nu s-a dus la spital, ca „io-s fomeie batrina, n-o sa mai mor in spital! Vreau sa mor aicea-n casa mea! Pe mine nu ma ia nimeni de aici! Si nici pe mosu’!“
Marea avere
Casa batrinilor nu este nici macar imprejmuita de gard. De-aici pleaca toate nemultumirile celor care o locuiesc, dar si a vecinilor. Din cauza aspectului saracacios, copiii din sat, nestiutori, cred ca in cele doua camere nu locuieste nimeni. De aceea au transformat casuta in tinta unor strategii „militare“, atacind cu pietre geamurile odailor. Vechiul gard a ars, din neatentia Elenei, care a simtit prea tirziu fumul ulucilor.
Banii Elenei si ai lui Lisandru sint atit de putini, incit nu-si permit sa ridice un alt gard, chiar daca ei ar fi in puteri s-o faca. Pentru iarna care bate la usa, abia si-au luat un car de lemne, pe care au dat 500.000 de lei. Cantitatea este insuficienta, dar nu frigul ii sperie pe batrini.
„Noi din casa asta nu plecam. Dar ne-ar fi mai bine daca ar trece copiii mai des pe la noi. Ca Emilia mai vine, dar are si copii, nora, un alt baiat care sta sa se insoare… Fiu’-meu n-a mai venit pe la mine de nu mai tin minte de cind. Vrea averea! Vrea pamintul! Avem un pogon jumate in cimp, da’ acuma nu-l munceste nimeni. Ca nu l-am dat nici la unu’ nici la altu’! El sta in Listeava, aproape de mine, da’ niciodata n-a venit sa vada ce fac, ca-s batrina si oarba… L-as condamna la puscarie, si el vrea doar pamintu’… Ce sa fac, maica, cui sa i-l dau, ca nu vreau sa se certe intre ei dupa ce-oi muri!“, povesteste, in lacrimi si cu miinile tremurinde, femeia.
Sint saraci, dar Elena si Lisandru nu se pling de pensia ei de 140.000 de lei de la CAP. S-ar considera mai bogati, daca si baiatul Elenei, si fiica lui Lisandru,
i-ar vizita. In jurul casei, nu s-a aciuat decit o pisica. Nici un pui de gaina si nici vorba de alte animale! Si cum ziua e lunga, Elena si Lisandru o fac sa treaca mai usor iesind sa se plimbe. Ea il tine de mina si el o conduce usor spre o destinatie oarecare, spre o alta zi.
