Debut cu „greutate“ la recensamintul agricol
Recensamintul agricol a demarat la inceputul lunii decembrie, in ciuda tuturor impotrivirilor unor oameni care, de teama unor eventuale impozite, ezita sa declare numarul gainilor, porcilor si al celorlalte animale din gospodarie. La Daneti, cei 15 recenzori au fost numiti, ca peste tot, din cadrul angajatilor specializati din administratia publica locala. Agentii agricoli, inginerii agronomi si ceilalti specialisti care acopera cele patru sate ale comunei Daneti sint supervizati de doi recenzori-sefi. Pentru inceput, persoanele mobilizate au studiat materialele si au parcurs zona de recunoastere, anuntind localnicii de inevitabila vizita a recenzorilor. Pentru primii pasi ai „numararii bobocilor“, legitimatia, insigna si formularul tip s-au dovedit absolut necesare.
Tufanul haiducilor
Satul Locusteni din comuna Daneti a fost pe vremuri, spre mindria locuitorilor din zona, un santier arheologic. In urma sapaturilor s-au gasit obiecte din secolele al II-lea, al IV-lea, in special vase de ceramica. Satul a fost si resedinta boierilor Locusteanu, Calugaru, mari mosieri ai caror mostenitori s-au intors in zona sa revendice avutiile de pe vremuri ale familiei. Si asta nu e tot. In satul amintit, biserica, ridicata in 1784, a fost declarata monument istoric. Insa, locul pe care oamenii il protejeaza este tufanul haiducilor. Situat la marginea localitatii, tufanul care inverzeste in fiecare an, ca pe vremea haiducilor, era locul in care se intilneau „justitiarii“ lui Iancu Jianu. Uneori, acolo aveau loc intilniri intre haiducii de la Jiu si cei de la Olt.
„Sint sarac, da’ nu spun la nimeni!“
Mai sint printre noi oameni care, desi abia fac bani de-o piine pentru droaia de copii de-acasa, nu se lamenteaza niciodata si nici nu cersesc. Si-am intilnit si noi unul. Odata avea un loc de munca, iar acum, ramas pe drumuri in urma masivelor restructurari, nu se poate obisnui sa ceara ajutor. Familia numeroasa, copiii mici care umbla desculti prin camerele saracacioase si reci, nu il mai impresioneaza. Cu inima impietrita de propriul esec, barbatul nu vrea sa-i dam numele „la ziar“. Este sarac, dar mindru. E trecut prin viata si nimic nu-l opreste sa se duca sa munceasca oriunde este chemat. Sint zile in care nimeni nu are nevoie de el si atunci timpul trece greu pentru el. Nu are pamint, are doar o casa fara geamuri. Pentru ca n-a avut bani sa le cumpere, a pus saci de nailon, pe care vintul i-a smuls din cuisoarele ruginite, gasite prin curte. Si mai are si sase copii. Nici el nu stie de ce i-a facut pe toti. Ii vede si el ca n-au cu ce se imbraca si ca de multe ori se ridica de la masa nemincati, dar nu vrea sa ajunga de risul satului cersind. Mai ales ca acum toata lumea e saraca si de unde sa-i mai dea si lui! Il cunoaste lumea, c-a fost meserias bun si i-a ajutat pe multi. Stie ca sotia lui il condamna ca-i „forteaza“ sa fie mindri. Dar el nu poate sa fie altfel. Ce, sa rida lumea de el ca n-are cu ce sa-si tina familia?! Traieste de pe o zi pe alta. Gindul ca odata a fost cineva si ca lumea ii cerea ajutorul il ajuta sa doarma in patul sau din camera in care soba nu se incalzeste niciodata prea tare. Isi ia sotia in brate, chiar daca peste zi l-a suparat, se gindeste la momentele bune si adoarme. Nu prea stie ce are de facut in ziua urmatoare. Stie doar un singur lucru: „Sint sarac, da’ nu spun la nimeni!“
