Dincolo de luminile orasului impodobit de Sarbatori se consuma drama acelor oameni pentru care Craciunul si forfota pregatirilor nu sint decit motive sa simta mai acut mizeria in care se zbat si gustul amar al saraciei. Nicicind viata nu li s-a parut mai nedreapta, nici plinsul odraslelor lor mai sfisietor. Nicicind nu s-au simtit mai neputinciosi ca acum, cind copiii se smulg din bratele lor pentru a-si lipi nasucurile de vitrinele luminate, visind la Mos Craciun.
Pentru Mariana Rogojina, „Sarbatorile fericite“ se reduc la o masa mai acatarii pentru fetita ei de patru anisori, bolnava de anemie, si un nou acoperis, prin care sa nu patrunda ploaia, deasupra grajdului pentru porci in care locuieste acum impreuna cu cei trei copii.
Mariana a crescut intr-un centru de plasament. Stie ce inseamna o copilarie trista si o viata lipsita de dragostea parinteasca. Poate de aceea nu vrea cu nici un chip sa se desparta de copiii ei, sacrificindu-se pentru a-i tine aproape. De barbat s-a despartit demult. S-a maritat de tinara, tinjind dupa un strop de afectiune, dupa sentimentul de siguranta pe care il ai cind stii ca omul cu care ti-ai unit destinul o sa iti fie alaturi la bine si la greu. Spera sa uite trecutul intunecat si sa paseasca spre o viata noua. S-a inselat. Barbatul caruia ii pusese la picioare sufletul ei si caruia ii daruise toate visele nu a facut altceva decit sa ii tradeze increderea. Dupa 11 ani de convietuire, timp in care au aparut pe lume trei copii, s-au despartit, Mariana pastrind in memorie numai clipele de cosmar, cu certuri si batai crunte. Copiii i-a luat cu ea. Pe strazi, pe la prieteni, pe la rude, muncind ziua si facind planuri noaptea despre cum sa o scoata la capat, despre cum or sa supravietuiasca unei noi zile.
„Acasa“, in grajd
In cele din urma, citiva oameni cu suflet s-au milit de ea si au lasat-o sa locuiasca in fostele grajduri pentru porci din spatele Facultatii de Sport, care altadata apartineau Liceului Militar. A fost greu pentru Mariana si pentru copiii ei. A durat mult si a fost nevoie de munca indirjita pina sa scoata la lumina una dintre incaperi. Au dezinfectat-o cu var, si-au adus citeva lucrusoare, doua paturi, o masa din scinduri, un resou daruit de un student si au numit-o „acasa“. Pe un perete au agatat doua icoane, iar la capatul patului au asezat Biblia. Faptul ca nu mai ducea grija unui acoperis deasupra capului, desi cel existent e plin de gauri, a mai usurat umerii femeii, care si-a canalizat atentia spre copii: sa aiba ce minca, sa aiba ce imbraca, sa poata merge la scoala.
Bianca are deja anemie din cauza alimentatiei saracacioase si, daca Mitropolia nu le-ar fi venit in ajutor cu plata taxelor inscrierii micutei la camin, fetita nu ar fi avut nici macar siguranta unei mese calde pe zi. Dumitru este cel mai mare dintre copii. Are 19 ani si lucreaza ca muncitor necalificat in constructii. A fost si la liceu, dar n-a vrut sa mearga la examenul de bacalaureat. Nu avea cu ce sa se imbrace si, oricum, ce rost ar fi avut? Saracia nu te intreaba cite clase ai. Fratele lui, Ionut, are 17 ani si invata la UCECOM. Se trezeste dimineata, isi incalta adidasii cirpiti si lipiti cu superglue si merge la scoala cu stomacul ghemuit de foame. In acest timp, Mariana cauta de lucru pe la magazine, prin tirguri, spala, matura, cara marfa, face orice este nevoie pentru o piine, o punga de faina sau o sticla de ulei pentru copiii ei. Nu cere niciodata. Primeste tot ce ii dau oamenii care ii stiu situatia si care vor sa o ajute, dar munceste inzecit pentru a le arata recunostinta ei. Nu conteaza ca bolile o macina, ca doctorii i-au spus ca are nevoie de tratament si de odihna. Nu are nici bani pentru medicamente, nici ragaz de odihna. Grija pentru soarta copiilor ei ii ingenuncheaza sufletul si totodata ii da puterea sa mearga mai departe, sa indure orice, pina la epuizare. „Vin Sarbatorile. Nu stiu ce-o sa facem, cum o sa fie, ce-o sa se aleaga de noi… La oamenii care m-au ajutat mi-e rusine sa mai merg, iar sprijin din alta parte nu am! Dumnezeu sa ne ajute!“
