Craiova, inima Olteniei, cetatea seculara a banilor Craiovesti, municipiu de frunte intre orasele tarii, numara acum, in al doilea an al mileniului trei, mai bine de 350.000 de suflete. La rascruce de drumuri si de vremuri, oscilind intre un trecut corect, dar modest si un viitor destul de incert, pe care putini il mai vad in roz, orasul este dominat inca de contraste. Cum treci de stralucirea cosmetica a centrului si te apropii de cartierele marginase, timpul parca isi dilata curgerea si citeodata se opreste, intepenit intr-un acelasi inceput de secol XX. „Noi, aici, traim ca la tara!“, spun resemnati oamenii de la marginea Craiovei, obisnuiti, unii de zeci de ani, cu drumurile prafuite, apa de la fintina, latrina din fundul curtii, butelia de gaz si iluminatul public din trei in trei stilpi. Dupa unii, singurul semn ca ar trai la oras ar fi sa aiba si ei canalizare! Constienti ca prapastia dintre centrul si periferia orasului se adinceste continuu, edilii cauta solutii, promit investitii si trec, sporadic, sa vada „cum sta treaba“. O vreme, in prag de seara se aprind toate becurile de pe stilpi, gropile se mai imputineaza, iar gunoiul este ridicat mai des de Salubritate. O vreme…Apoi, aceeasi lincezeala se asterne peste toate, acelasi noroi se lafaie pe ulicioarele inguste dintre case, iar „fericitii“ care au robinet de apa in curte platesc in continuare un metru cub de apa-canal, sperind ca, poate de anul asta, primaria o sa vina cu canalizarea si pe strada lor. Periferia orasului are mai multe fete, care nu fac altceva decit sa adinceasca prapastia dintre nou si vechi, dintre prosper si sarac. Vile somptuoase se ridica tantose linga bordeiele de paianta, iar casele obisnuite, unele vechi de zeci de ani, imbatrinesc deodata cu oamenii si imprumuta acelasi aspect, rupt parca de ziua de azi.
Bariera Vilcii, Simnic, Mofleni, Popoveni, Troaca, Izvor, Facai, Romanesti, Fata Luncii, Bordei, Catargiu – toate sint cartiere in care civilizatia se ciocneste zilnic cu reminiscentele trecutului. Electrificarea inca nu s-a „intimplat“ peste tot, apa si gazul metan reprezinta un lux pentru multe familii, incalzirea se face cu sobe sau cu godine in care fumega cartoane, drumurile sint desfundate, rareori pietruite, iar canalizarea se opreste, in general, la o suta de metri de blocuri. Delimitarea e clara: de-o parte blocuri prapadite, cu apartamente mici si igrasioase, dar cu apa si canalizare, iar pe de alta parte casele neingrijite, ciinii maidanezi si strazile noroioase care se termina intr-un lan de porumbi pricajiti.
Catargiu: Inundatii dupa fiecare ploaie sau ninsoare
La citeva sute de metri distanta de blocurile din cartierul Catargiu, acolo unde se opreste canalizarea, incepe periferia. Ciinii nimanui pe strazi, copii galagiosi care nu se feresc de masini, dar se uita suspiciosi la nou-veniti, robinete de apa instalate la poarta, drumuri desfundate si o canalizare care, o data instalata, ar insemna „trai de oras“ si pentru cei din cartier. „De 27 de ani stam aici, la citeva sute de metri distanta de blocuri, si tot nu avem canalizare! In rest, toate ar fi bune, dar, de fiecare data cind ploua sau ninge, apa ne intra in curte si trebuie sa o maturam noi de pe strada. Strada au reparat-o de curind. Daca ar ridica si gunoiul mai des ar fi chiar ca la oras“, a spus Magdalena Pasalega.
Aleea Simnicului: La iesirea din oras, viata merge la timpul trecut
Oamenii care locuiesc pe Aleea Simnicului spun ca nu au vazut niciodata un plug de zapada. Printre nametii mai mari decit ei, copiii tiganilor merg infofoliti in zdrente, dar cu picioarele goale, sau numai in sosetele din care le ies degetele murdare. Sint obisnuiti cu frigul. In bordeiele de pamint in care locuiesc, temperatura nu este cu mult ridicata fata de cea de afara. Dar este adapost.
La intrarea pe alee, in fata unei case de chirpici, un brad despuiat de ornamente sta aruncat in zapada, la fel de sarac ca puradeii care se itesc, curiosi, in usa. „Ni l-a dat o femeie de la blocuri“, justifica o fetita desculta prezenta pomului. Din spatele ei rasar alte capete, la fel de ciufulite si murdare, iar in casa se aude un plinset ascutit de prunc flamind.
Sapte persoane si doi ciini – ingramaditi intr-o camera fara lumina si apa
Familia Magadau este reprezentativa pentru populatia care locuieste in aceasta parte a orasului. Cele citeva vile, ridicate printre casele incropite la nimereala din te miri ce, ale tiganilor contrasteaza puternic cu mizeria si decadenta vietii de suburbie, accentuindu-le si mai mult. Cei cinci copii ai familiei Magadau urmeaza soarta multor generatii dinaintea lor: traiesc intr-o casa fara lumina, fara apa curenta, incalzita cu cartoane si deseuri arse in soba improvizata, isi fac nevoile linga zidul casei si impart ramasitele meselor sarace cu ciinii care ii insotesc la scobitul zilnic prin gunoaie. De scoala, nici nu mai incape vorba. „Degeaba ne ducem la primarie! Am batut drumurile de zeci de ori pina acolo. Nu ne dau nimic. Nu avem apa, nu avem curent, nu avem ajutoare sociale! Numai lapte praf pentru ala micu’ imi dau gratuit de la circa“, a spus Camelia, de 27 de ani, mama copiilor. Cersitul este principala sursa de existenta. Invecinarea cu blocurile aflate la mica distanta nu este sinonima cu apropierea de civilizatie si conditii decente de trai. „Cersim prin blocuri. Unii ne dau, altii nici nu ne deschid usa. Uneori nu primim nimic. In alte zile merge mai bine. Mai ales de sarbatori, cind lumea da de pomana“, precizeaza femeia.
„Apa nu e, gaze nu, asfalt nu, lumina nu… Mai rau ca la tara!“
Mihai Stoenac sta la citeva case de familia Magadau. Este pensionar si indura de mai bine de noua ani conditiile unei vieti rupte parca din Evul Mediu. „Ne-au demolat ca sa faca blocuri si dupa aia nu ne-au dat nici un fel de despagubire. Traim foarte prost! Apa nu e, gaze nu, asfalt nu, lumina nu…Mai rau ca la tara!“ Demersurile pe care barbatul si mai toti vecinii lui le-au facut la primarie de-a lungul timpului au avut mereu acelasi rezultat: promisiuni uitate imediat dupa ce au fost rostite. „Nu ne baga nimeni in seama. Macar daca am avea apa! Nu ne aproba, ca, zic ei, nu e reteaua buna. Nu ne baga curent, nimic. Ne spun mereu ca nu au bani“. Lipsa conditiilor minime care presupun un trai decent, alaturi de saracie si de greutatile vietii de zi cu zi fac existenta o corvoada pe care putini au puterea sa o duca la capat. „Dupa 37 de ani de munca, am pensia de un milion. Muncesc pe la patroni, ne corvodeste cu ziua! Cine ma mai ia pe mine la 58 de ani, ca sa muncesc?!“, se plinge nea Mihai, descurajat in incercarea lui de a-si petici cumva pensia.
Bordei: Bariera de la marginea orasului
Elena Paunescu e o batrina de 81 de ani, care locuieste de cind se stie in aceeasi casuta modesta din Bordei. Acolo, bariera de la halta desparte Craiova de periferie, casele de blocuri, orasenii de cei mai putin oraseni. „Aici m-am nascut si aici am trait toata viata. De la revolutie, prea multe nu s-au schimbat; n-avem nici acum gaze… cablu si telefon, asta e in plus! Sa vedeti cind e ploaie ce e pe sleaurile astea! Nu e asfalt, vin apa si namolurile peste mine“, spune batrina. Copiii ei s-au mutat „la oras“, mai aproape de centru, si vin la sfirsit de saptamina sau cind e vreme frumoasa. Singuratatea i-o alunga vecinii care o cunosc de o viata si ciinii maidanezi care s-au pripasit pe linga gospodaria in care cresc oratanii. Batrina iese rar din cartier; de altfel recunoaste ca s-ar rataci acum. Schimbarile din ultimii ani au dat o alta fata orasului propriu-zis, cel de dincolo de bariera din Bordei. Noul a patruns si pe ulicioarele din cartier; masini luxoase, parcate la poarta vreunor vile la care se mai monteaza termopanele; accidental mai zaresti vreo europubela in loc de eternul container gaurit, iar vreun instarit catadicseste sa-si fericeasca vecinii, amenajind in fata portii un trotuar mai acatarii. Gardurile si culorile caselor…spun totul! Ele fac diferenta dintre „cuibul de vacanta“, ferit de ochii indiscreti, destul de departe de centru pentru a da iluzia izolarii si destul de aproape de piata pentru a simti ca stai in oras, si locuinta modesta, scapata ca prin minune de coltii sistematizarii, in care proprietarul isi chiverniseste grijuliu pensia.
Bariera Vilcii: Apa curenta …de la fintina de acum o suta de ani!
O alta „bariera“, si nu neaparat de cale ferata, separa Craiova propriu-zisa de cartierul de case din spatele garii. Bariera Vilcii este un fel de satuc, o comunitate inchisa, in care oamenii se cunosc indeaproape. Au trait o viata despartiti de acelasi gard, acum mai putred decit atunci, iau apa de la aceeasi fintina, masinile ii hurducane prin aceleasi gropi, neastupate de zeci de ani. Problemele sint aceleasi ca in toate cartierele marginase: nu canalizare, nu asfalt „de oras“, apa curge anemic la robinetele din curte, astfel incit oamenii tot de la fintini isi iau necesarul; pe alocuri citeva case s-au racordat, cu vreo patru ani in urma, la reteaua de gaze a orasului. Cu greu se schimba cite ceva! „Traim ca vai de mama noastra! Drumul l-au asfaltat anul trecut si doar pina aici, la fintina; cu deszapezirea vedeti si dumneavoastra cum stam… Pe toata strada mea sint doar doua lampi, dar nu se mai aprind! Stau aici din 1963 si mai nimic nu s-a schimbat! Daca nu ai canal, aia nu e viata de oras! In 40 de ani, ne-am modernizat doar cu cablul TV si cu gazele, pe care le-am bagat, cu chiu cu vai, acum patru ani“, a spus Stefan Neamtu, pensionar. Cristina Tudor sta si ea in Bariera Vilcii si inca asteapta ca utilitatile orasului sa ajunga si pe strada ei. Necesarul de apa din gospodarie il completeaza cu citeva galeti scose de la fintina din rascruce, o „amintire de familie“ construita acum mai bine de o suta de ani, de un strabunic. Stradutele din cartier, cu gropile astupate acum de zapada, au toate acelasi aspect de ulicioara; miroase a fum de lemne arse in soba, iar citiva copii se dau cu saniuta sub privirile atente ale mamelor care mai schimba o vorba la poarta. Singura legatura aparenta cu orasul e masina Salubritatii care vine de citeva ori pe luna sau autobuzul „de centru“, care trece din ora in ora. Citeodata…mai rar!
Romanesti: Un alt „sat“ al Craiovei
Ulitele inguste sint acoperite cu un strat gros de zapada. Dintr-o privire iti dai seama unde locuiesc oamenii mai gospodari: au curtile curatate si numai in fata portilor lor se vede pamintul. In rest, totul este alb. Pe alei, copiii au facut derdelusuri. Ei sint singurii care se bucura ca plugurile pentru deszapezit ale primariei nu au ajuns si in cartierul lor. Maturii merg crispati pe gheata ca oglinda si ii injura printre dinti pe cei care nu isi amintesc decit de locuitorii din buricul orasului. Nimic nu tradeaza „urbanul“.
Un cal alb inhamat la o caruta in care se leagana stinghera o butelie intareste convingerea ca te afli intr-un sat oarecare din judet. Nici macar parerile oamenilor adunati la porti nu contrazic acest lucru. „In partea aceasta a Craiovei, noi, cei care stam la casa, traim ca la tara. Nu avem inca gaze. De abia de anul trecut au inceput sa aduca gazele si pe la noi, dar noua nu ne-a ajuns inca rindul. Poate anul asta! Canalizare iara nu exista… De vreo zece ani ne <> ca o sa avem si noi canalizare, dar nu au mai ajuns!“, spune Doru Stoian, oarecum impacat cu situatia, dupa atitia ani in care a invatat ca nu il ajuta cu nimic daca isi face singe rau. „Locuiesc de 30 de ani aici si de atunci nu s-a schimbat nimic. Aceleasi drumuri proaste, cu gropi. Apa tot mai intra peste noi de fiecare data cind ploua. Gaz avem numai de la butelie. Singurele imbunatatiri care s-au facut in ceea ce ne priveste sint iluminatul strazilor si introducerea cablului. Dar si cu lumina asta pe strazi, ba e, ba nu e. De exemplu, felinarul asta de la poarta mea nu mai merge.“
La poarta vecina, citeva tevi galbene, conductele de gaze, fac din proprietarul lor o persoana invidiata de toti cei care asteapta cu stoicism sa le vina si lor rindul sa mai faca un pas spre civilizatie.
Primarul promite ca in 2002 se va rezolva…ceva!
Autoritatile locale promit ca anul acesta, lucrurile vor sta altfel in cartierele marginase ale Craiovei. Problemele sint arhicunoscute edililor, care s-au saturat si ei de promisiuni si de sperante desarte. Primarul orasului, Vasile Bulucea, s-a gindit ca, inainte de a trece la fapte, n-ar strica o reinventariere a problemelor. Oricum, minunile nu se fac peste noapte, iar pina cind schimbarile in bine vor intra in firesc vor mai trece multi ani si se vor consuma multe bugete. „Trebuie sa ne ocupam indeaproape de cartierele marginase, unde problemele sint multe si grave. O sa facem zece colective cu salariati de la primarie, si doi-trei consilieri care vor analiza pentru fiecare cartier toate problemele care framinta si care trebuie rezolvate. Nu le vom putea rezolva pe toate in cursul anului 2002, dar macar ceva trebuie sa facem, ca prea sint mari nemultumirile“, a recunoscut primarul.
In fiecare cartier marginas al municipiului exista, pe linga cei care locuiesc acolo de-o viata, si „intrusi“, oameni ai nimanui, aciuati in colibe incropite din pamint sau carton. Cu copiii, cu batrinii sau bolnavii lor, ei traiesc la marginea civilizatiei si a vietii. Gunoaiele orasului sint singura sursa a existentei lor chinuite, oamenii locului se feresc din calea lor, autoritatile ii ignora si prefera sa puna la punct statisticile: circa 30.000 de oameni fara domiciliu stabil, risipiti pe strazi ziua, adunati in colibele lor de chirpici de la marginea orasului, in timpul noptii. O lume de a carei existenta toti stiu, pe care putini o vad, dar nimeni nu vrea sa o cunoasca.
