Cel mai harnic om din Caraula este un fiu al satului, fost craiovean, om cu functie si renume. De cind se stie, munca a insemnat pentru Marin Popescu o necesitate, o placere, o obisnuinta! Nici acum, la pensie, omul nu s-a resemnat sa se odihneasca, „sa faca umbra pamintului degeaba“, dupa cum spune. De patru ani, de cind a iesit la pensie, omul s-a stabilit in comuna natala, fara sa renunte la obiceiurile orasenesti. Se trezeste dis-de-dimineata, se imbraca „de serviciu“ cu camasa alba, calcata si apretata, la care asorteaza o cravata. „De cind ma stiu am purtat camasa si cravata. Am douazeci de cravate si zece camasi pe care le port; ziua si camasa, ziua si cravata. Mie mi-au placut munca, ordinea si disciplina. Mie imi place sa muncesc, vreau sa calc pe pamint si sa simta ca il calc, nu sa fac umbra pamintului degeaba“, spune nea Marin. Programul zilei incepe, invariabil, la fel: intii vaca, porcii, pasarile, maturatul curtii, pe linga curte, la poarta, pe drum….Si asta pentru ca omul nu suporta dezordinea si nu face nici un compromis.
„Ordine si disciplina, ca n-o sa fac umbra pamintului degeaba!“
Ca e la oras sau la tara, toate trebuie sa fie curate si in ordine, ca altfel e de rau! „Asa a fost de cind il stiu, iute si aprig. Nu sta locului nici o clipa si nici sa ii vada pe altii ca stau cind el munceste. Nu poate sa stea ca e inima prea invrajbita in el; se mai si supara citeodata ca nu le poate face pe toate. Trebuie sa stai linga el si sa muncesti cot la cot, ca altfel e de rau“, povesteste Elena Popescu, sotia lui nea Marin. Chiar daca nu stii unde sta Marin Popescu, cu putina atentie, ajungi la gospodaria lui. Semne distinctive exterioare nu are prea multe: nici o frunza, gunoi sau urma de picior de om sau de animal pe jos, nimic lasat vraiste, toti pomii varuiti si batatura luna. Intreprinzator, daca a vazut ca oamenii din sat nu se sinchisesc de repararea unui pod de pe ulita, nea Marin s-a dus la primar, a cerut material, a facut el un pod „sa-i stea!“ si l-a slobozit intru folosul comunitatii, cu popa, masa si toate cele trebuincioase. Chiar daca oamenii se mai uita crucis la actiunile lui nea Marin si il invidiaza pentru vioiciunea lui, el isi vede de treaba mai departe. Singur isi munceste multele pogoane de pamint, impreuna cu nevasta imparte treburile casei si nu inceteaza sa o indemne la treburi: „Da-i bataie! Gata!?“. Nea Marin n-a fost bolnav de cind se stie; nici nu ar suporta sa zaca la pat si toamna sa isi faca de cap cu frunzele prin curtea sau prin gradina lui. De aceea, dimineata se zoreste sa le stringa urgent pe cele cazute pe jos: „Asa ii sta bine unui om gospodar: cu sapa si cu matura!“, spune neobosit nea Marin, caruia nimic nu ii tradeaza virsta; la cei 65 de ani are vitalitatea unui tinar si pofta de munca nealterata de vreme.
