In comuna doljeana Plenita, vrajba si-a facut cuib in sinul unei familii, separind-o. Ca de obicei, dreptatea este undeva la mijloc, dar orgoliile au fost mai puternice decit adevarul. Dupa ce s-au certat noua ani, mai precis de cind a murit fiul sotilor Nicolae, nora si-a luat lucrurile si pe cei doi baieti si s-a mutat intr-o alta casa. Dar, pina cind isi vor aranja acareturile la noul domiciliu, porcul femeii a ramas tot in curtea socrilor. Oamenii de pe ulita s-au obisnuit deja sa o vada pe Ecaterina trecind prin curtea batrinilor pentru a hrani animalul, fara sa scoata o vorba, fara sa arunce o privire in jur, insotita de murmurul nemultumit al socrilor, care se intreaba de fiecare data daca femeia are de gind sa mai ia ceva din curtea lor.
Povestea familiei Nicolae are doua variante. Lucru normal, dat fiind faptul ca „razboiul“ din sinul familiei se da intre doua tabere. Pe de o parte sint cei doi batrini, Ion si Eugenia, care se pling ca, de cind a murit baiatul lor, Ducu, nu au mai reusit sa ii intre in gratii nurorii aflate mereu cu susul in jos pe motiv ca socrii nu vor sa ii faca acte pe casa. Pe de alta parte, Ecaterina neaga ca ea ar fi cauza certurilor, spunind ca traiul cu socrii a devenit de nesuportat numai din cauza acestora, pentru ca de noua ani, de cind a murit Ducu, ii spun in fiecare zi ca ea este singura vinovata pentru moartea baiatului lor. Ecaterinei i s-au alaturat cei doi baieti. Batrinii s-au necajit si mai mult pentru ca doreau ca macar nepotii, singe din singele baiatului lor, sa le stea aproape la batrinete.
„M-a dracuit cu groapa, cu mormintul, cu pomana…“
Aflati deja in relatii tensionate cu nora lor si cu cei doi nepoti, batrinii s-au facut foc cind Ecaterina a inceput sa isi stringa lucrurile dobindite dupa casatorie pentru a le muta in noua casa. „Aveau o odaita in care tineau marfa cu care mergeau la tirg si a demolat-o. N-am zis nimic, ca era facuta de ea si de Ducu. Dar a inceput sa care din casa in care stateau cind traia baiatul nostru. A luat un recamier, doua fotolii, usile de la sala le-a demontat si le-a incuiat intr-o camera… Sa incuie ea camera din casa in care eu am muncit fara camasa pe mine?“, a spus, plingind, Eugenia. Batrinii spun ca insultele sint cel mai greu de suportat. „M-au dracuit si ea, si copilul cel mare cu groapa, cu mormintul, cu pomana… Am 82 de ani si ma intreaba daca nu mai mor… Oi muri cind o vrea Dumnezeu, nu cind vor ei!“, s-a indirjit Ion Nicolae.
Bunicii isi iubesc totusi nepotii, pe care i-ar vrea alaturi
Supararea batrinilor are insa si un punct slab: Ilarie, nepotul cel mai mic, care le-a fost apropiat o vreme, dar despre care spun ca, la influenta mamei, s-a intors impotriva lor. Si mai este si teama batrinilor ca, atunci cind nu vor mai putea sa se ingrijeasca singuri, vor ramine ai nimanui, fara suflet de om alaturi. De aceea ar vrea sa-l lase mostenitor pe Ilarie, dar le este teama ca nora va fi cea care se va bucura de mostenire si nu nepotul.
Ecaterina spune ca nu are nimic impotriva ca fiul cel mic sa isi viziteze bunicii si nu are nici o pretentie la averea batrinilor. „Credeti ca, daca as fi vrut ceva de la ei sau daca ar fi existat vreo sansa, cit de mica, sa ne intelegem cu ei, m-as mai fi mutat eu, femeie batrina, in alta casa, sa incep o alta viata de la zero, la 41 de ani? Pur si simplu nu am mai suportat sa aud in fiecare zi ca eu l-am omorit pe Ducu, cind singura mea vina este ca eram in aceeasi caruta cind a dat masina peste noi si eu am supravietuit, iar el a murit!“, a spus femeia cu lacrimi in ochi.
Lucrurile s-au mai calmat de cind Ecaterina s-a mutat la casa ei. Dar pe ulita din fata morii din Plenita, doi batrini stau la poarta si se uita lung pe drum, de parca ar astepta ca o persoana dintr-o ograda nu foarte departata de a lor sa vina si sa le dea binete…
