Au trecut cinci ani. Cinci ani de speranțe, de dezamăgiri și de întrebări fără răspuns. Cinci ani în care Universitatea Craiova a continuat să caute momentul acela care să reaprindă definitiv sufletul unei suflări alb-albastre care nu a încetat niciodată să creadă. Iar miercuri seară, la Sibiu, după 120 de minute în care emoțiile au apăsat mai tare decât fotbalul, Știința a regăsit din nou drumul spre supremație.
Drumul spre Sibiu, o întoarcere în timp pe care doar suporterii Științei o știu
Încă de la primele ore ale dimineții, drumul spre Sibiu s-a colorat în alb și albastru. Trenurile care au plecat dinspre Craiova au fost pline de suporteri ai Științei, oameni care au pornit la drum cu steaguri, eșarfe și cu speranța că se vor întoarce acasă alături de un nou trofeu. Printre ei, copii aflați poate la prima finală importantă și suporteri care au trăit cu toate generațiile Științei.
Imaginile au trezit instantaneu nostalgia unei alte perioade. Pentru mulți dintre cei prezenți, drumul spre Sibiu a semănat izbitor cu acea deplasare istorică din 1998, când mii și mii de olteni au mers la București pentru finala Cupei României cu Rapid.
Atunci, Craiova a pierdut. Acum însă, parcă fotbalul a simțit că a venit momentul să întoarcă ceva înapoi. Chiar dacă mulți suporteri au ajuns cu întârziere în oraș, din cauza problemelor de pe traseu, peluza olteană și-a făcut imediat simțită prezența. Stadionul din Sibiu a fost acoperit de cântecele Științei, iar sentimentul că se pregătea o noapte specială plutea în aer încă dinaintea meciului. Nimeni nu știa atunci cât de mult aveau să „sufere“ până la ultimul penalty.
Nu vă fie frică, apără Popică…
Nu a fost o finală spectaculoasă. Nu a fost genul de meci despre care vorbești pentru faze incredibile sau goluri memorabile. A fost însă o finală care s-a jucat direct în inimile oamenilor. O luptă de uzură, de răbdare și de nervi, în care fiecare minut părea mai greu decât precedentul. 0-0 după 90 de minute. 0-0 și după prelungiri. Apoi, liniștea aceea apăsătoare pe care doar loviturile de departajare o pot aduce. La penalty-uri nu mai există tactică. Nu mai există statistici. Există doar curaj și teamă. Există clipa aceea în care un oraș întreg își ține respirația. Fiecare execuție poate transforma un jucător în erou sau îl poate urmări o viață întreagă, iar în noaptea de la Sibiu, destinul Cupei s-a oprit în mănușile lui Laurențiu Popescu.
Când portarul Universității Craiova a respins execuția lui Iulian Cristea, stadionul „Municipal” a explodat. Jucătorii au fugit spre el, banca tehnică a intrat pe teren, iar în peluza olteană oamenii plângeau, se îmbrățișau și strigau de fericire fără să mai simtă nimic altceva. Pentru că uneori fotbalul asta face. Transformă o simplă paradă într-o amintire pentru o viață.
Pentru Popescu și pentru Craiova!
Poate cele mai emoționante imagini ale nopții au venit după final. Jucătorii Universității Craiova au mers direct spre suporteri, spre Peluza Nord, acolo unde mii de oameni cântau fără oprire. Nu a fost o simplă celebrare. A fost întâlnirea dintre o echipă și oamenii care au rămas lângă ea indiferent de rezultate. Fotbaliștii au sărit și au cântat alături de galerie, iar la un moment dat trofeul a ajuns chiar în tribune. Suporterii l-au ridicat deasupra capului, l-au sărutat și l-au privit ca pe o răsplată a tuturor anilor în care au continuat să creadă.
În tot acest timp, stadionul răsuna de un singur nume: „Popescu! Popescu! Popescu!”. Eroul serii devenise omul care adusese Cupa înapoi în Bănie. Colegii l-au luat imediat pe brațe, purtându-l prin fața peluzei ca pe simbolul unei nopți istorice pentru Craiova. Vasile Mogoș, omul care dă „viață“ vestiarului, l-a urcat pe „Popică“ chiar în spate și a mers cu el printre coechipieri și suporteri, în timp ce întreaga tribună continua să-i scandeze numele fără oprire.
Filipe Coelho, arhitectul liniștii din „inima“ Olteniei
Există, pe lângă „magia“ făcută de suporteri și dăruirea din teren a alb-albaștrilor și un nume care a redefinit parcursul din acest sezon. Filipe Coelho, antrenorul care a venit în Bănie cu o liniște aproape rece, cu o seriozitate ieșită din tipare și cu un stil de lucru care a schimbat treptat atmosfera din vestiar.
Fără gesturi teatrale, fără declarații mari, portughezul a construit în tăcere o echipă mai disciplinată, mai stabilă și mai matură. Iar miercuri seară, la Sibiu, această construcție a primit confirmarea supremă: Cupa României!
Pentru un antrenor cunoscut mai degrabă pentru discreție decât pentru expunere, momentul de după final a spus totul. Cu un zâmbet rar, aproape timid, Coelho a ridicat trofeul deasupra capului în fața suporterilor alb-albaștri, care i-au scandat numele și l-au aplaudat îndelung.
Apoi a urmat gestul care i-a definit întreaga carieră de până acum la Craiova: o plecăciune în fața galeriei. Un semn de respect, dar și de modestie. Coelho a mulțumit suporterilor, însă a ținut să transmită, prin gesturi mai mult decât prin cuvinte, că meritul aparține jucătorilor, celor care au dus lupta pe teren până la capăt.
Într-o noapte a emoțiilor și a exploziei de bucurie, el a rămas același om calm. Dar în jurul lui, Universitatea Craiova tocmai își trecuse numele pe un nou trofeu.
Noaptea în care Craiova a fost din nou fericită
În loja oficială, Mihai Rotaru flutura eșarfa alb-albastră ca un suporter obișnuit, în timp ce muzica răsuna pe arena din Sibiu. Pentru câteva momente, totul a părut suspendat. Nu mai existau griji, critici sau ratări. Exista doar bucuria aceea sinceră pe care fotbalul o oferă atât de rar, dar și atât de intens.
Dincolo de trofeu, de banii câștigați sau de calificarea în preliminariile UEFA Europa League, Universitatea Craiova a obținut miercuri ceva mult mai important. A oferit din nou oamenilor ei un motiv să viseze.
Pentru că Știința nu a fost niciodată doar o echipă de fotbal.
A fost mereu o stare de spirit.
O moștenire.
O iubire transmisă din generație în generație.
Iar în noaptea de la Sibiu, această iubire a primit încă un trofeu!
Citește și: Sorana Cîrstea, magnifică la Roma! Victorie uriașă cu Ostapenko și calificare istorică în semifinale
