Nu mi-am pus niciodata in mod serios problema daca optiunile mele sunt „de dreapta“ sau „de stânga“ deoarece o asemenea dilema nu m-a interesat. Si nu m-a interesat din doua motive. Intâi, fiindca aceste notiuni nu mai au azi, cred eu, un continut precis, bine delimitat, incât sa poata fi discutate cu aerul grav, doct, al teologilor care invoca evangheliile. Apoi, deoarece sunt de multa vreme convins ca nu la doctrine se gândesc românii in cabinele de vot. Putin le pasa, am impresia, celor exasperati de mizerie daca mizeria e „de dreapta“ sau „de stânga“. Problema lor e mizeria.
Intrucât m-am numarat printre primii critici ai „fesenismului“, iar la prima excursie a minerilor in Bucuresti mi s-a cerut „moartea“, am trecut, probabil, in ochii unora, ca fiind „de dreapta“. Or, eu m-am pronuntat impotriva fesenismului si a travestiurilor sale „social-democrate“ ulterioare, nu in termeni ideologici, ci in baza convingerii ca FSN, FDSN, PDSR nu voiau si nu puteau sa duca România spre ceea ce am asteptat in decembrie ’89. Pâna in vara anului 1997, am sustinut Conventia Democrata pentru simplul motiv ca am investit iluzii si eu in nevoia de „schimbare“. Insa in momentul in care mi-am dat seama ca „schimbarea“ promisa nu era decât o cacealma, am preferat sa devin tinta atacurilor sprijinitorilor administratiei Constantinescu. Dupa alegerile din 2000, am sperat ca PDSR a invatat ceva din esecul anterior. Si ca va incerca sa repare, macar partial, raul facut României intre 1990 si 1996. Nu ma asteptam la procese de constiinta. Ma asteptam, doar, la putin bun simt si la un minim de patriotism, care sa nu lase aproximativa noastra democratie sa evolueze spre un regim oligarhic, putred si corupt. Inca o data, m-am inselat.
De aceea nu pot sa nu ma „amuz“ când vad diversi lideri din PSD punându-si aceasta intrebare: „De ce atât de putini intelectuali sunt aproape de noi?“ Nedumerire sub care simti alte intrebari: „De ce ne evita intelectualii? Ce nu le place la noi? Sa contrazica, oare, intelectualii români teoria ca, in principiu, un intelectual nu poate dispretui idei cum ar fi justitia sociala chiar daca e angajat politic la dreapta?“
Un inceput de explicatie ar fi aversiunea datorata, in parte, partidului comunist care a dat stângii un chip hidos, si, in parte, „stângii intelectuale occidentale“ (franceza, indeosebi) care a fost, multa vreme, complice cu iadul din Est. Dupa ’89, aversiunea aceasta s-a complicat. Pe masura ce s-a consolidat convingerea ca revolta populara a fost deturnata, intelectualii, in proportie covârsitoare, au devenit critici si opozanti ai regimului post-decembrist. Putini dintre ei s-au angajat efectiv la dreapta. A devenit, in schimb, aproape o regula de igiena morala impulsul de a fugi de „stânga“, de cea ilustrata de PSD, mai ales. As numi acest fenomen, ale carui consecinte se simt si azi, „angajare politica negativa“. Daca in anii ’90-’91, „apolitismul“ recomanda fuga de politica, angajarea politica negativa pleaca de la refuzul indiferentei.
Dar adevarata explicatie se afla altundeva: in faptul ca nu exista, din pacate, la noi o „stânga“ autentica. Ar fi fals sa se creada ca, in principiu, intelectualii români vad raul la stânga. Ei isi pun, insa, pe buna dreptate, aceasta intrebare: ce stânga e asta, din PSD, care produce mizerie si superciocoi?
Nici PD nu e un autentic partid de stânga. Dovada ca acum ar vrea sa se imbrace, ca sa fie la moda, cu un costum ideologic „popular“. Dar PSD nu e indeptatit, cred eu, nici sa se mire. Cum isi inchipuie PSD ca poate seduce intelectualii cu imaginea sa de partid corupt? Ce intelectuali (in afara de carieristii care-si doresc un fotoliu de ministru sau de parlamentar) ar dori sa vina lânga insi ca Priboi sau ca Iacobov? Ce simpatie poate inspira o „social-democratie“, depravata de atâtea hotii, care nu e „de stânga“ decât cu numele, o eticheta pusa pe un abces?
