Nelinistea sau „opera «intrerupta»“ a lui Cezar

Daca vreun scriitor oltean isi imagineaza o istorie literara a Craiovei fara „figura“ inconfundabila a lui Cezar Avramescu, se insala amarnic. Nu numai ca acesta a cutreierat toate cercurile literare, dar este un mare consumator de literatura, in special, de poezie. In realitate, se hraneste cu versuri de mare rafinament, gusta metafora ca si marii poeti ai lumii si este de o rara sensibilitate. Impatimit dupa imaginea poetica, scrie cu dezinvoltura, insa, in acelasi timp, este de o exigenta cu sine insusi aproape de frontiera cu „patologicul“. Altfel spus, Cezar Avramescu este un poet calitativ si nicidecum cantitativ. Marturie este cartea sa „Nelinisti“, care a aparut in Editura Pro Transilvania din Bucuresti, in urma cu un an, si beneficiaza de „parafa grea“ a lui Marin Sorescu – inca din anii ’90 – „colegi de leat si vecini de facultate“. Sorescu are dreptate atunci cind sustine ca poetul Cezar Avramescu este un cunoscator profund al liricii romanesti si universale, insa nu trebuie sa fii matematician ca sa scrii precum Ion Barbu sau Avramescu: „Un matematician care stie sa se incarce de nelinisti, intrebari si melancolii nu poate fi decit binevenit in poezie.

Oare sa fi lasat Ion Barbu un testament, in care sa vorbeasca de posibilii mostenitori ai sai in cele doua laturi netangente: poezia si matematica? Avramescu ar putea fi unul dintre acestia“. Sa fim seriosi! Una este poezia lui Sorescu si alta este poezia de esenta tare a lui Ion Barbu. Si nu pot sa nu ma-ntreb ce ar fi inteles si simtit din poezia barbiana scriitorul din Bulzesti daca nu s-ar fi stiut ca este si un mare matematician.

Revenind la „Nelinisti“, cititorul neavizat are tendinte in a da verdicte, precum: „inhibitia catre forma dorita“, „organizare nefasta in fata crizei“, „sentimentul neputintei in fata necunoscutului“, „blocajul ecuatiei estetice“ etc. Or, la Cezar Avramescu, doar armonia launtrica barbiana este o parte din secretul poetului fata de simpatia adincimii, fata de vestirea nelinistii. Esentializarea lirica a poetului poate fi abordata ca o esentializare lirica primejdioasa? Nicidecum. Atunci ce se poate admite la poetul „nelinistilor“? Se poate admite ideea recristalizarii lirismului in „spatiul launtric“ intr-o reformulare sintetica a fondului barbian, arghezian, eminescian. Dezordinea ordonata il onoreaza pe autor, intrucit acesta e solitar cu spiritul oricarei dimensiuni. De aceea, Avramescu confera tensiuni existentiale oricarei dimensiuni: „Cazand cu insistenta, prea purele / cristale Determinau in spatiu configuratii noi, / Innobiland profilul structurilor banale, / Acoperind mizerii, gunoaiele din noi“ („Vis alb“) sau „Ma intristeaza soarta acelor drepte care, / Pastrand mereu aceeasi distanta intre ele, / Menite-s pe vecie sa fie paralele, / Si sa-si urmeze calea in trista-nsingurare“ („Paralelism“). In cartea structurata in trei cicluri, pe care indraznesc s-o numesc „opera «intrerupta»“, se pot descoperi vibratii de bunecuvintare primordiale sub dominatia providentei: „La inceput de tot, cum si poetu-o spune, / A fost un punct; firav ca boabele de spume“. Sfisierea auzului si a vazului, sfisierea simturilor in alb ori albastru, persecuta mintea si sufletul oricarui poet adevarat. Cezar Avramescu este unul dintre acestia. Este nu doar un fenomen al asimilarii, ci mult mai mult. El stie sa-l determine pe Determinator in promovarea „operei «intrerupte»“, pe teme, viziuni, densitati lirice imobilizate cu marele risc de a nu primi „adeziunea“ criticilor literari de anvergura.

Cit despre nelinistile ostracizate in sufletul poetului se pot spune multe. In poezia lui Cezar Avramescu descoperim ca parte din nelinistile sale sint nelinisti unghiulare, fructe ale realitatii neconforme, paradoxal, cu realitatea, fructe ale luminii sau spectacol al spatiilor de sinceritate si adevar. Desprinderea de vis, pentru poet, este, uneori, obsesiva, alteori, capabila sa deruteze limpezimea criticului literar. Poetul intinde capcane pe care „intelectualii asa-zisi specialisti“ n-au cum sa le identifice: „Batran sihastru, / Decor feeric, / De vis himeric, / Transpus in gand, / De-un vis flamand, / Sub soare bland, / La ceasul cand…“ Din nou, de ce? Sensibilitatea poetica este „incarcerata“ cu intentie de autor, criticul fiind supus unui exercitiu de orgoliu in alb, albastru sau „gri absolut“. Caci visul, spatiul, timpul coexista intr-o matematica metaforica fardata cu capcane. Cezar Avramescu, permanent cu simturile in alerta, se zbate pe treptele templului somnului paradoxal, fara a suprima tacerea, chiar si atunci cind aceasta intra-n odihna.