Comentând o declaraţie a lui Claudiu Bleonţ despre Naţionalul din Bănie, „Vizavi de Craiova, care este o capitală, Bucureştiul este o provincie!“, actorul Teatrului Naţional din urbea noastră, Angel Rababoc, a punctat că la Craiova s-a făcut teatru la arderi înalte
În aprilie se împlinesc 24 de ani de la debutul actorului Rababoc pe scena Naţionalului din Craiova în spectacolul „Piticul din grădina de vară”, iar în interviul acordat GdS acesta a vorbit despre acel moment istoric din cariera sa din aprilie 1989, dar şi despre multe alte probleme.
I.J.: Dacă informaţia este exactă, aţi reuşit la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică după cinci examene de admitere susţinute în cinci ani! De unde atâta răbdare şi insistenţă?
A.R.: Da, este adevarat… În acea perioadă, era o mare loterie să reuşeşti la Teatru, la Conservator, la Arhitectură pentru că erau locuri foarte, foarte puţine. Într-un an, 1979 sau 1980, era un singur loc la IATC pentru neincorporabili! Urma să vină trei incorporabili, adică cei admişi, care îşi satisfăcuseră stagiul militar la TR (termen redus – n.a.). Şi astfel, cu încă vreo trei-patru fete, se alcătuia o clasă de actorie. Aşa au fost vremurile. Acum e invers… Actorii ies pe bandă rulantă. Nu cred că era bine nici atunci, dar nici acum. Fata morgana a libertăţii… poate strivi multe suflete… Ca să revin la întrebare, cele cinci examene de admitere susţinute de mine nu ştiu dacă au fost nebunie, pasiune, ambiţie… Poate câte un strop din fiecare… Îmi place să fac meseria asta cu drag şi cu plăcere. Nu mă duc niciodată la teatru ca la serviciu, cel puţin asta îmi propun. Chiar atunci când am şi eu momentele mele de cumpănă, mă hrănesc din ea, din spectacole, din tot ceea ce înseamnă încărcătura văzută sau nevăzută a acestei profesii. Din gluma unui coleg… din harul cu care-l văd jucând.
I.J.: Ce s-a întâmplat în aceşti cinci ani cu viaţa absolventului de liceu Angel Rababoc?
A.R.: Am mers la Bucureşti, pentru că acolo îmi doream să fiu. Am lucrat la Muzeul Satului o perioadă. A urmat apoi stagiul militar (de un an şi șase luni), unde am fost selectat pentru Ansamblul „Doina“ al Casei Centrale a Armatei şi am făcut astfel teatru de revistă. Un mare stimul şi o nespusă bucurie a fost figuraţia pe care o făceam la Teatrul Nottara în două spectacole superbe: „Hamlet“ şi „Timon din Atena“. Vă daţi seama ce simţeam la 19 ani stând în scenă în preajma unor mari actori: George Constantin, Ştefan Iordache, Alexandru Repan, Gilda Marinescu, Horaţiu Mălăele, Anda Caropol… Între timp, mergeam la Şcoala Populară de Artă, unde am întâlnit doi oameni deosebiţi, care mi-au întreţinut pasiunea trează: Traian Ailenei şi Sergiu Cioiu… Cam asta făceam în acei ani, tot încercând… marea cu degetul.
Trei dintr-o lovitură la Naţional în 1988: Nataşa Raab, Diana Gheorghian, Angel Rababoc
I.J.: După absolvirea IATC-ului, clasa Mircea Albulescu, aţi ajuns la Naţionalul din Bănie (în 1988) în perioada când Craiova devenea „capitala teatrului românesc“…
A.R.: Cum am ajuns? Am avut şansa să vin la Craiova cu un spectacol al Studioului Casandra (locul de botez al multor generaţii de actori şi regizori) al IATC, „Dragostea pusă la încercare“. Şi atunci l-am cunoscut, în casa unei colege, Cristina Oprean, pe dl Remus Mărginean, care m-a întrebat de ce nu vin la Naţionalul din Craiova… I-am răspuns că aş vrea, dar oraşele mari erau închise, adică nu se făceau repartiţii. Între timp, s-a schimbat directorul Teatrului Naţional din Craiova (TNC), fiind numit dl Emil Boroghină, iar la conducerea judeţenei de partid era dl Ion Traian Ştefănescu… Şi a venit şi un fel de „ordin“… „Angajaţi oameni tineri! Şi dacă toate teatrele din Bucureşti ar fi unul singur, ăsta, cel din Craiova, vreau să fie al doilea!“, ar fi fost îndemnul politic al lui ITS. Apoi, dl Boroghină a venit la Bucureşti, ne-a văzut în câteva spectacole… Şi ni s-a propus să venim in corpore la Craiova!
I.J.: Câţi eraţi, cine anume?
A.R.: Eram şase în clasă: Adrian Titieni (actualul rector al Universităţii Naţionale de Teatru şi Cinematografie), Nataşa Raab, Diana Gheorghian, Mihai Coadă, Relu Burtea şi eu. La început a fost şi Anda Călugăreanu cu noi în clasă, dar în anul III ea a „sărit“ peste un an. La concursul de la TNC, ne-am prezentat doar trei: Nataşa, Diana şi eu, reuşind împreună. Şi în toamna anului 1988 am intrat „în pâine“ la Naţionalul din Craiova.
I.J.: Şi cum aţi reuşit ca din „prima” (stagiunea 1988-1989) să aveţi succes în primul spectacol montat de Purcărete la TNC, „Piticul din grădina de vară“?
A.R.: Ei, la început am stat pe „bară“ vreo şapte luni, adică n-am „servit“ în nici o piesă. Şi primul spectacol în care am fost distribuit cu rol (Izidor) a fost, aşa cum aţi spus, „Piticul din grădina de vară“, premiera fiind în aprilie 1989, un spectacol foarte bine primit de critică şi spectatori. Printre altele, am reţinut o declaraţie a autorului piesei, D.R. Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor în acei ani, prezent la premieră… El a afirmat că spectacolul nostru, „Piticul…“, este un succes major neîntâmplător, este o reprezentaţie pentru anul 2000!
Publicul te reţine cum vrea el
I.J.: Adaug şi o altă afirmaţie a lui D.R. Popescu despre Naţionalul craiovean din acea perioadă: „Vârful cel mai înalt al teatrului românesc se află la Craiova, în câmpie…“.
A.R.: Da, aşa este… Şi asta pentru că atunci, la TNC, alături de „Piticul…“, erau încă două spectacole superbe: „Mobilă şi durere“ şi „Unchiul Vania“. Totodată, se juca într- un hohot general de râs „Preşul“… Apropo de „Piticul din grădina de vară“ (cu care am fost în 1995 la Festivalul Convenţiei Teatrale Europene de la Luxemburg): dl Valer Dellakeza spune şi acum, la aproape 24 de ani de la premieră, că „Piticul…“ a fost unul dintre cele mai bune spectacole pe care le-a văzut la TNC! E om serios… trebuie să-l credem!
I.J.: Cariera dumneavoastră a cunoscut, după 1990, momente remarcabile în piesele montate de Purcărete la TNC şi nu numai, printre care „Ubu Rex…“ (rolul Căpitanul Bordură) „Titus Andronicus“ (rolul Quintius), „Phaedra”(Hippolit), „Fraţii Karamazov“ (Alioşa), „Revizorul“ (Dobcinscki) ş.a. Ce ar mai fi de spus acum, după două decenii de la acele momente istorice, despre Căpitanul Bordură şi celelalte roluri? Pot fi ele catalogate drept un fel de punct culminant în cariera dumneavoastră?
A.R.: Greu… subiect. Uneori ai impresia că sunt puncte culminante… alteori, doar puncte… puncte. Iar când trece vremea… doar punctuleţe… Drept este că, după anii ’90, teatrul la Craiova s-a făcut cu altfel de arderi… de entuziasme, de frumoase complicităţi profesionale, actori şi maşinişti, regizori şi scenografi… Ne cam iubeam… A fost o deschidere către Occident şi, de ce nu, şi invers. Dovadă că Frank Dunlop, cel care patrona Festivalul Internaţional de Teatru de la Edinburgh, a venit la Craiova să vadă „live“ Ubu Rex (cum spunea un vers din spectacol: „Cu ochii mei văz şi nu crez/ Că văz un pol… pol… polonez“). După vizionare, el s-a exprimat că de mult timp nu i-a mai fugit mintea în timpul unui spectacol la altceva! Şi astfel, în 1991, TNC a fost invitat la Edinburgh cu „Ubu Rex cu scene din Macbeth“, având mare succes, deschizând clar porţile pentru alte spectacole… Iar publicul te reţine cum vrea el: în Piaţa Mare a Craiovei este un cerşetor care sigur nu mă ştie pe numele real şi care a văzut „Vacanţă în Guadelupa“ (anul 2000, în regia lui Mircea Cornişteanu) de peste zece ori. Când mă vede, mă strigă pe numele personajului din piesă: „Thibaut, dă-mi şi mie un leu! Nu te preface că nu mă vezi… că eu eram în sală… mă ştii!“.
I.J.: Căpitanul Bordură v-a adus, cum spuneam, succes, dar v-a şi „chinuit“, ca să zic aşa…
A.R.: A fost un rol important şi interesant, dar un rol în care nu aveam răgaz aproape deloc! Spectacolul se juca şi pe hol, printre spectatori, nu numai pe scenă! Era un efort debordant şi un vals nebun pentru 60 de suflete… La un moment dat, eram agăţat de glezne de un turn metalic înalt de patru metri care se învârtea aproape cinci minute, eu, cu capul în jos, având de spus şi vorbe! Nu recomand nimănui… Cine zâmbeşte… să încerce. Chiar îţi trebuia splina… Rolul acesta mi-a adus însă o mare satisfacţie personală. Pe atunci, cochetam, ștrengăreşte, cu ţigara. Şi m-am lăsat de fumat. Cum? Teama mi-a „mobilizat“ voinţa! Iar, ca o cireaşă pe tort, profesorul meu de la IATC, dl Mircea Albulescu, după ce a văzut spectacolul la Bucuresti, mi-a trimis o telegramă la TNC, felicitându-mă pentru acel rol. Citez: „Excepţional! Îl consider adevăratul tău debut!“. Iată cum, după alte păreri, debutam la trei ani de la venirea la Craiova!
I.J.: Revenind la rolurile din spectacolele montate de Purcărete la TNC după 1989…
A.R.: Facem o carte?! Putem dialoga mult despre acei ani… momente sublime… mica sau marea istorie din viaţa TNC, a teatrului românesc. Timpul va calcifia adevărul. Cert este că până în 1989 ne uitam la lumea normală pe gaura cheii, iar peste câţiva ani deschideam, fără complexe, ferestre largi, la Avignon, la Tokio, la Montreal, la Melbourne, la Amsterdam, Singapore, Milano etc. Numai spectacolul „Phaedra“ s-a jucat în afară de 100 de ori!
Aveam două paşapoarte, nu mai pridideam cu vizele
I.J.: Iar cei de acasă vă vedeau doar la televizor, pe scena din Craiova nu prea aţi mai jucat o perioadă destul de lungă!
A.R.: Adică lumea bună a festivalurilor ne făcea ocheade, iar noi să fi făcut pe cadâna nevinovată?!… Aveam câte două paşapoarte deoarece nu mai pridideam cu vizele! Se recunoştea o valoare culturală, spunându-se chiar în presa germană că „cea mai bună ambasadă a României în lume e Teatrul Naţional din Craiova!“. Nu uitaţi că pe atunci minerii „plantau panseluţe“ în Piaţa Universităţii din Bucureşti… de ţi se învineţeau ochii de la culori, iar noi, ca proştii, încercam modest să facem ţărişoarei o altă imagine. Puciul de la Moscova din august 1991 ne-a prins în Scoţia, când încă clocotea lumea… Într-adevăr, pe atunci unii ne aplaudau, alţii ne înjurau. Florin Zamfirescu avea o glumă: „Băi, pe unde mai mergeţi acum?“. „Avem un matineu la Dublin…“. Şi Florin zice: „Cum mă, matineu?! Că matineu are Teatrul de Copii „Ion Creangă”… Eu unul am obosit să vă mai invidiez!“.
PS. Îi anunţăm pe doritori că acum mai stăm şi pe acasă… Şi să dea năvală la teatru… Să îndrăznească! Banul public le dă o şansă!
I.J.: Cum a fost perioada cu Vlad Mugur, un alt regizor celebru cu care TNC a colaborat?
A.R.: Când auzeam poveşti, ca la gura sobei, despre perioada generaţiei de aur a Naţionalului din Craiova, despre succesele de la Cluj ale „meşterului“ Vlad Mugur, nu credeam că, vreodată, voi juca în trei spectacole în regia Domniei sale: „Slugă la doi stăpâni“, „Aşa este (dacă vi se pare)“ şi „Carnavalul bârfelor“. La ultima prezenţă în teatrul nostru a domnului Vlad Mugur, la despărţire, i-am mulţumit pentru plăcerea de a juca în cele trei spectacole ale sale. Mi-a răspuns: „Nu, mămico, în două ai jucat!“. Am crezut că a uitat şi i-am repetat: „În trei, meştere!“. El, hâtru, îmi spune: „Lasă, mamă, că ştiu şi eu ce-mi iese şi ce nu-mi iese… În două ai jucat!“.
I.J.: Într-un interviu din anii trecuţi, aţi spus că după acele spectacole din anii ’90 au urmat „mici sincope“. La ce anume v-aţi referit? Şi ce s-a întâmplat, de fapt?
A.R.: M-am referit la cariera mea, dar şi a Naţionalului din Craiova. Este normal să fie… deal-vale. Şi valul are o creastă, apoi se prăbuşeşte. Este firesc să fie aşa. Probabil că noi, cu spectacolele noastre de după ‘90, am ţintit foarte sus. Este necesar ca într-un teatru să menţii o ștachetă, cu spectacole profesioniste, cu texte şi cu regii importante, deoarece sunt convins că nimeni, care vrea să monteze o piesă anume, nu îşi propune să facă un spectacol modest sau prost. Şi nici actorii nu vor roluri de duzină sau figuraţie. Nu! Toată lumea vrea să scoată maximum din acel text, din acel spectacol. Aşa, cu siguranţă, şi trupa va „creşte“ altfel. Şi, evident, „valul“ va urca…
I.J.: Talentaţii actori ai Naţionalului din Bănie au avut parte şi de regizori mari…
A.R.: Sigur că da. Aici au montat regizori de primă mână din România: Mircea Cornişteanu (în două etape), Cristian Hadji Culea, Silviu Purcărete, Vlad Mugur, Theodor-Cristian Popescu, Laszlo Bocsardi, Claudiu Goga, Mihai Mănuţiu, Tompa Gabor… plus câţiva străini foarte interesanţi şi buni profesionişti. Spectacolele montate de regizorii care au trecut pe la Craiova au ţinut, într-un fel, ștacheta Naţionalului, dar nu toate au fost vârfuri. E normal să fie aşa ceva. Dacă te uiţi în urmă, la propriile tale roluri, constaţi că în unele spectacole ţi-au ieşit bine, dar în altele mai puţin bine… Acea mult uzitată formulă că „rolurile sunt copiii noştri” este bună, dar e bună până la un punct. Şi asta deoarece, uneori, copiii aceştia mai au şi părinţi vitregi! Nu întotdeauna rolurile depind în exclusivitate de tine. S-ar putea ca un regizor să te folosească cu insistenţă în ceea ce ţie îţi este la îndemână, adică aşa-zisul „emploi“… Domn‘e, îl am pe ăsta personajul comic, ăsta-i gealatul, asta-i frumoasa şamd. Este important stimulul din afară, „ochiul“ care vede, regizorul, scenograful…Uneori dintr-o criză poate ieşi un lucru bun… Alteori… nu!
Scena este un fel de… scenoterapie
I.J.: Complicată meseria asta de actor!
A.R.: …Este, într-un fel, o meserie la graniţă cu copilăria. Dacă nu te joci cu curăţenie, cu satisfacţie, cu dorinţa de descoperire… cu uimire sinceră, s-ar putea uneori să nu îmbraci haina unui rol la care ai trudit… îţi poate fi ori prea mare, ori prea mică… Dacă nu minţi în profesia asta, aduni muncă şi multă uzură psihică. Şi care sunt necunoscute publicului. Dacă un fotbalist are întindere la degeţelul numărul trei de la piciorul drept, presa scrie despre acel fapt! În schimb, despre cum juca Ştefan Iordache în „Richard al III-lea“, la Teatrul Mic, nu a scris nimeni nimic… Iordache ieşea în timpul spectacolului la masca cu oxigen a Salvării ca să-şi împrospăteze plămânii şi apoi continua spectacolul de peste trei ore!… Să ne înţelegem: nu am nimic cu sportivii (eu însumi am făcut sport de performanţă)… Ei au medic, psiholog, masor ş.a.m.d. Noi, la teatru, nu avem aşa ceva, nu te întreabă nimeni… La noi, dialogurile sunt cam aşa: „Cât ai temperatură? 38 de grade, 39 de grade?… Hai, domnule, intră în scenă, te faci tu bine!“. Chiar se şi spune că este un fel de scenoterapie! Şi este adevărat: te doare capul, intri în scenă şi după spectacol nu te mai doare! Nu prea înţelegem misterul, deşi există destule explicaţii…
I.J.: Claudiu Bleonţ, cu care sunteţi acum coleg la TNC, el fiind distribuit în spectacolele „O scrisoare…“ şi „Apocalipsa…“, îmi declara, printre altele, că Naţionalul din Craiova nu este un teatru în provincie: „Vizavi de Craiova, care este o capitală, Bucureştiul este o provincie!“.
A.R.: Este opinia lui Claudiu… El, venind de curând din București, poate are un ochi mai proaspăt… De aici, noi ştiam de peste 15 ani că suntem un cap de pod teatral, destul de solid… şi că la Craiova s-a făcut teatru la arderi înalte. Cum se face şi la Cluj, la Sibiu… Sigur că sunt păreri cum că în Capitală nu prea poţi aduna constant actorii la lucru… Poate faptul că au şi alte oferte (televiziune, reclame, filme) îi fac mai volatili la repetiţii… se adună mai greu în timp scurt în jurul unui proiect… Dar poate că au şi ei partea lor de adevăr: viaţa ceva mai scumpă, salarii proaste! Şi atunci nu trebuie ca şi oamenii aceştia să trăiască un pic mai bine? La mizeria de salariu pe care ţi-o aruncă mult prea neîncăpătorii în ale puterii, trebuie să mai găseşti şi altceva. Şi e bine să o faci în branşa ta, nu să te pierzi căutând alternative, în timp ce părţi din bugetul public sunt bine „palmate“ în buzunare penale. Ei ne privesc de sus şi ne văd în criză… Noi îi privim de jos şi îi vedem în huzur şi bunăstare… Ce criză diferită!
I.J.: Aţi jucat şi pe alte scene, printre care la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu şi Teatrul Românesc din Vârşeţ (Serbia). Ce au însemnat pentru cariera dumneavoastră aceste experienţe?
A.R.: Colaborarea cu Teatrul „Radu Stranca“ din Sibiu m-a surprins şi pe mine. La prima montare a lui Silviu Purcărete la Sibiu, un spectacol după „O mie şi una de nopţi“ intitulat „Pilafuri şi parfum de măgar“, regizorul – pentru a „coace“ mai repede acest spectacol – a invitat de la Naţionalul din Craiova trei actori: Valer Dellakeza, Ilie Gheorghe şi pe mine. Spectacolul s-a jucat în ţară, cât şi la Freiburg, la Sankt Petersburg… Cum am ajuns în Serbia? Un bun prieten al României, regretatul poet sârb Petru Cârdu, prieten bun cu Nichita Stănescu şi nu numai, mi-a propus o colaborare cu Teatrul Românesc din Vârşeţ. Am fost „profesorul Gavrilescu“ într-un spectacol după Eliade, „La ţigănci“, în regia lui Zoran Sjvetkovici din Belgrad. A fost o experienţă obositoare, pentru că „navetam“ printre spectacolele de la Craiova, dar frumoasă…
I.J.: De ce doar două filme până acum, dacă nu greşesc, „Moromeţii”(1985) şi „Undeva la Palilula”(2012)?
A.R.: Nu mă întrebaţi pe mine… poate nu mă iubeşte filmul. Au mai fost şi alte filme: „Acordaţi circumstanţe atenuante“ (regia Lucian Bratu), „Francois Villon“ (regia Sergiu Nicolaescu), cinci spectacole în televiziune… „Moromeţii“ l-am făcut pe când eram student în anul III (rolul Birică). Este, cred, un film-emblemă pentru cinematografia românească. După revoluţie se făceau două filme pe an! Cine să joace mai întâi? Şi, o recunosc, de data asta Bucureştiul rămâne capitala, iar noi provincia…
I.J.: Cum aţi caracteriza momentul actual al actorului Angel Rababoc?
A.R.: … Dificilă radiografie. Este o meserie pe care, dacă o faci, nu este bine să te uiţi tot timpul în oglindă. Este bine să munceşti, dar, cum spuneam, pe partituri bune şi în regii inspirate. Probabil că, după o vârstă, arătând totuşi câte ceva, ar fi bine să ai roluri importante, aşa se spune.
„Apocalipsa după Shakespeare“, un spectacol făcut riguros
I.J.: V-am văzut în ultima premieră de la Naţional, „Apocalipsa după Shakespeare“, un spectacol greu, dar remarcabil…
A.R.: Da, este un spectacol greu fizic, unul de maximă atenţie atât în scenă, cât şi în culise. Părerea mea? Este un spectacol montat de un regizor foarte interesant, cultivat şi distins cu două premii pentru regie la Edinburgh, Wisniewski, spectacol care, probabil, va stârnii discuţii, comentarii… Chiar tema te-ar putea pune pe gânduri… E posibil ca un om cu o cultură medie să nu „decodeze“ exact acest spectacol… A combina Shakespeare cu teme din texte poloneze, cu sonete, într-un spectacol de o oră şi 20 de minute, făcut la intensitate (şi fără pauză), cred că este un lucru care stârneşte măcar atenţie. Este o piesă care, cu siguranţă, nu te plictiseşte, te ţine, te prinde. „Apocalipsa“ este un spectacol care, chiar dacă nu îl înţelegi major, în cheia scenariului, simţi energia actorului aproape de tine (spectatorii sunt chiar pe scenă – n.a.), simţi lacrima şi tremurul muşchiului… Pe scurt, un spectacol adevărat, care pulsează de energie şi emoţionează pe alocuri. Este făcut riguros.
I.J.: Un spectacol care, într-un fel, parcă ar fi marca Purcărete…
A.R.: Nu ştiu… ce marca e… vom vedea… cap sau pajură! Dar sigur este un spectacol altfel… Şi, ca să fac o glumă: se vede că sunteţi jurnalist cu state vechi şi în sport… Şi la teatru, tot cu „marca… tul“ stârniţi actorii!
