După 20 de ani

Acum 20 de ani, auzeam de la Radio Europa Liberă că zidul de la Berlin nu mai existăa. Mii de oameni au trecut din Est în Vest. Că santinelele – care aveau oricum destule vieţi pe conştiinţă – priviseră paşnice şi inutile potopul de lume. Fără să aibă reacţie. Fără să someze, fără să încarce armele, fără să tragă. Era ceasul sfârşitului regimurilor comuniste. Până în acea zi nu erau deloc clare lucrurile. Gorbaciov spusese public, dar şi în particular câtorva lideri de la Berlin, Praga, Bucureşti că nu va mai interveni militar ca să apere partidele incapabile să guverneze şi să se facă acceptate de populaţie. După Berlin 1953, Budapesta 1956, Praga 1968, era cazul să se susţină singure. Şi aşa duraseră prea mult aceste regimuri politice, susţinute „pe baionete“, nu de asentimentul cetăţenilor. Sub protecţia tancurilor cu stea roşie, încă din anii ’40, aceste regimuri nu trebuia să facă nimic bun pentru populaţie, pentru că la cea mai mică dovadă de răzvrătire, de criză, Kremlinul îşi trimitea soldaţii să pacifice. Nu era nevoie de o bună guvernare, ci de un telefon roşu care să anunţe Moscova că respectivul partid, deţinând monopolul puterii, are probleme. Şi din raţiuni strategice şi ideologice, URSS se grăbea să readucă disciplina în rândurile ţărilor pactului de la Varşovia.
La sfârşitul anilor ’80, Gorbaciov a schimbat această paradigmă. Nu din viziune sau generozitate, ci din raţiuni practice. URSS nu mai avea resurse să susţină aceste regimuri. Costau prea mult. La o vreme când şi ruşii o duceau prost şi riscau să devină o putere de mâna a treia, nu aveau destule resurse să dea şi altora, înainte să îşi hrănească propria populaţie şi să acorde suficiente resurse pentru complexul militaro-industrial, pentru a se menţine în cursă cap la cap cu USA. Era mai realist să lase ţările est-europene de capul lor. Să treacă de la doctrina Brejnev la doctrina Sinatra (adică „fiecare cu drumul lui“). Această declaraţie făcută în 1988, în Germania de Vest, a fost începutul sfârşitului perioadei postbelice şi a războiului rece. Pentru că popoarele detestau regimurile comuniste, chiar dacă la Kremlin nu se aflase. Le trebuia un simplu semn de slăbiciune, să vadă că mâna ocupantului tremura, pentru a se elibera de jug. Ceea ce s-a şi întâmplat.        
Anul 1989 era tulbure până atunci, neclar, aproape un haos. Nu ştia nimeni cum vor evolua lucrurile. Se va termina cu încă o intervenţie a tancurilor cu stea roşie sau nu? Cât vor rezista pe poziţii Gorbaciov şi liderii de la Kremlin? Şi Hruşciov dăduse asigurări că nu va interveni. Şi după câteva zile dăduse ordin tancurilor să intre în Budapesta pentru a înăbuşi revoluţia maghiarilor. Aşa că nimic nu era tranşat în seara de 9 noiembrie. Ele puteau să o ia în orice direcţie. Odată doar cu căderea zidului de la Berlin ele au devenit ireversibile şi ceasul prăbuşirii comunismului a sunat. Cu o singură Germanie, fără zidul ridicat în august 1961, care să le despartă, Europa era cu totul alta. Înţelegerile de la Yalta şi Postdam şi-au pierdut în acea seară orice conţinut. Al doilea război mondial şi „coada“ lui, războiul rece, se terminau astfel. Nu prin voinţa diplomaţilor sau a politicienilor (lipsiţi de curaj şi imaginaţie), ci a popoarelor. Ele au forţat cancelariile să recunoască ceea ce ele deja făcuseră şi încă aveau să facă (urma căderea regimurilor comuniste din România, Cehoslovacia şi Albania).
Acea seară de 9 noiembrie 1989 va rămâne în orice istorie a Europei o bornă kilometrică de neocolit, unul dintre rarele ceasuri ale libertăţii şi speranţei.