Un om mare…

Simtind ca e cineva strain in curte, ciinele incepu sa latre furios. Dadea sa rupa lantul, cind iesi Florin din casa sa-l linisteasca. Se grabi sa iasa afara, tragind de nas si tirind in picioare niste ghete stilciate de-ale lui taica-sau. Nu purta nimic pe cap – n-avusese timp sa ia caciula veche de iepure atirnata dupa usa. Picaturile reci de ploaie incepura sa-i siroiasca prin par si pe obrajii palizi. Nu se feri, era invatat si cu ploaie, si cu vint.

„Doar venii de la scoala… Ma pregateam sa dau la pasari“, se apuca sa vorbeasca baiatul, cu voce slaba. „Tata e dus la vie, la un vecin, iar Ileana e la Dabuleni, la ale mamaie…“

Florin se uita cu spaima in jur, nedumerit de interesul strainilor care navalisera in curtea lui. Parca astepta sa-i sara cineva in ajutor. Isi facu privirea roata, cit sa cuprinda toata ograda. Apoi isi atinti privirile in pamint. Ciinele se linistise si, incet, baiatul prinse putin curaj.

Din toti cei patru copii ai familiei Circiumaru, Florin e cel mai mare, stilpul familiei. In clasa a opta, e deja barbat, asa i-a zis tata-sau de nenumarate ori. Iar el a luat-o de buna. Copilaria o lasase uitata undeva, in coltul cel mai ascuns al sufletului, sperind sa o regaseasca intr-o zi, cind o sa aiba vreme. Acum avea alte treburi pe cap.

E frate-sau, Tudorel, de numai 11 ani. Pe el trebuie sa-l invete cu munca, sa-l ajute amindoi pe tata-sau. Apoi e Ileana. Are 15 ani, e fata mare, deci trebuie sa-si bata capul si cu ea, sa fie cuminte, sa nu pateasca cine stie ce necaz. Caci lumea e rea, a vazut el singur asta, trebuie sa-ti tii ochii bine deschisi…

Un frate i-a murit acum citiva ani. Abia implinise citeva luni, cind s-a imbolnavit. N-au avut ai lui bani sa-l duca la doctor. L-au tratat cu ce au avut. Pruncul a murit, iar Florin nu a putut uita niciodata suferinta pe care i-a citit-o in ultimele clipe pe chip.

Mai e Mioara, de noua ani. Cea mai mica dintre copii. Si cea mai plapinda. Cu toate doctoriile pe care le-au dat doctorii, nimeni nu stie ce are.

„Ultima data am fost cu tata la ea in ianuarie… acum aproape un an… E la Craiova, la spital. Doctorii zic ca e bolnava rau… nu stiu ce are.“

Florin ii auzise pe parinti ca sora lui ar avea niste complicatii la plamini. Dar el nu se prea pricepe la lucrurile astea. Asa ca ii lasase pe oamenii mari sa rezolve treburile astea. Iar daca Mioara sta de un an in spital, inseamna ca stiu ei ce stiu, nu o lasau acolo daca nu trebuia…

„Mi-e dor de ea. Nici nu mai stiu cum arata… Cred ca a crescut“, si in voce i se simt lacrimile.

Ploaia parca s-a mai rarit. Baiatul framinta namolul cu botul cascat al ghetei. Obrajii i s-au uscat de la vint. Cu mineca de la haina se sterse la nas. Se uita departe o clipa – parca obosi deodata, parca toate se adunara pe umerii lui marunti de nu se mai poate indrepta sub greutatea lor. Clipi rar din ochi… apoi ofta. Ca un om mare.

„Acu’ a venit si iarna… e mai greu… ca nu avem prea multe“, zice el, facind din mina spre „averea“ care se intinde in spatele lui. Casa, cu tencuiala cojita pina la caramida, sta aplecata intr-o parte. Cu gaurile ferestrelor infundate de folii si cartoane, locuinta nu pare sa mai reziste inca o iarna.

„Din trei camere, numai una e buna de stat… Celelalte au tavanul cazut… si nu le-am mai reparat.“

Florin se muta de pe un picior pe altul. Isi cam pierduse rabdarea tot discutind cu strainii. Si are treaba multa, ca nu e usor sa te ocupi de o casa intreaga, fie ea si cu o singura camera…