Un om sfârşit
de Giovanni Papini
Traducere din limba italiană de Ştefan Augustin Doinaş
Colecţie: Biblioteca Polirom
Romanul autobiografic „Un om sfârşit“, publicat în 1912, este cea mai cunoscută lucrare a lui Giovanni Papini. Cartea realizează un portret al intelectualului măcinat de convingeri contradictorii şi de o profundă dezamăgire în faţa mediocrităţii din jur, căreia îi opune o atitudine critică şi lucidă, dar sfâşiată de angoase. Este confesiunea uluitoare a unei personalităţi complexe, de un egocentrism maladiv, însă scrisă într-o manieră impresionantă, cu inteligenţă şi deplină onestitate. Stilul vehement şi incisiv al lui Papini, bogat în imagini şi cultivând cu voluptate paradoxul, surprinde şi provoacă cititorul, care recunoaşte în scriitorul italian unul dintre acele spirite veşnic neliniştite, aflate într-o perpetuă căutare.
„Eu nu sunt un om în adevăratul înţeles al cuvântului. Nu sunt un om ca toţi ceilalţi, un om în carne şi oase, un bărbat născut din femeie. Nu am venit pe lume precum semenii mei. Nimeni nu mi-a vegheat leagănul, nici primii ani de viaţă. Nu am cunoscut nerăbdarea adolescentei sau siguranţa legăturilor de familie. Eu – şi voi spune asta în auzul întregii lumi, fie că mă credeţi sau nu – sunt doar o figură născută dintr-un vis… Exist numai pentru că mă visează cineva, cineva care, dormind, mă vede mişcându-mă, acţionând şi trăind – sau, chiar acum, rostind aceste cuvinte“, a spus Giovanni Papini.
„Doar persoanele sterile şi mediocre se preocupă de perfectă coerenţă a gândurilor proprii şi sunt obsedate de teama de a nu greşi. Papini a greşit de multe ori, s-a contrazis cu furie, până la a se compromite. Şi, totuşi, opera sa a rămas unitară şi coerentă de la prima până la ultima pagină“, a declarat Mircea Eliade.
Giovanni Papini, unul dintre cei mai prolifici şi mai influenţi intelectuali ai primei jumătăţi a secolului al XX-lea, s-a născut în 1881, la Florenţa. Copilăria şi adolescenţa sa au fost marcate de o puternică înclinaţie spre solitudine, compensată doar de pasiunea devoratoare pentru lectură. După o scurtă perioadă în care a lucrat ca profesor şi bibliotecar, s-a angajat într-o frenetică activitate de scriitor şi publicist, devenind cu timpul un erudit autodidact. Revenirea la catolicism şi colaborarea cu regimul fascist au stârnit numeroase polemici, făcând din Papini o personalitate extrem de controversată. Suferind şi aproape orb,
s-a stins din viaţă în 1956, la Florenţa. A debutat ca scriitor cu un ciclu de „povestiri metafizice“ şi a publicat masiv vreme de aproape o jumătate de secol, genurile sale predilecte fiind eseul şi romanul. Dintre lucrările sale au fost traduse până acum în limba română „Amurgul filosofilor“ (1907), „Gog“ (1934), „Viaţa lui Iisus“ (1921), „Martorii Patimilor“ (1938) şi „Chipuri de oameni“ (1941).
