Învierea reprezintă vârful de boltă al perisabilităţii, al descompunerii, al morţii dinspre Înviere. Ea nu reprezintă o ţintă exclusiv pentru fiinţa umană, ci pentru întreaga existenţă, pentru că observăm că toată zidirea, pe deasupra căreia se plimbă Duhul Sfânt, se bucură de Înviere, ca efect al plinirii morţii.
Dar parcă, totuşi, dacă existenţa etero-umană are parte de Înviere numai ca hotar pus de Dumnezeire asupra ei, omul se bucură de Înviere într-un chip mult mai plenar şi adânc dumnezeiesc, datorită calităţii sale de chip al „chipului Dumnezeului celui nevăzut“.
De aceea, în urcuşul spre Înviere, omul are înainte-i două drumuri sau, cum zic Sfinţii Părinţi, două căi: una a întunericului şi cealaltă a luminii, una a morţii şi cealaltă a Învierii.
Toţi oamenii iubesc lumina, pentru că plinirea chemării de chip al „chipului Dumnezeului celui nevăzut“, soteriologic vorbind, se realizează numai în ambianţa animată a luminii, de aceea toţi oamenii îşi doresc Învierea, dar nu toţi reuşesc s-o şi dobândească, şi nu pentru că cineva le-ar interzice accesul la Învierea dătătoare de lumină, ci doar pentru că ei, datorită opacităţii născute din duplicitatea cuvântului, se rătăcesc din calea luminii şi, pribegind pe calea întunericului, rămân încremeniţi în bezna păcatului, adică întru moartea cea din afara Învierii.
De fapt, nu este o moarte fără de Înviere, ci este o moarte care are ca efect învierea cea dintru izolare sau comuniunea cea de gheaţă, ca rod al păcatului, adică al închiderii faţă de Dumnezeu, Care, dintru început, era Cuvântul, cel Care, de la început, era la Dumnezeu.
Cuvântul este Cel ce-l însoţeşte pe om în drumul spre Înviere, pentru că omul, ca fiinţă religioasă înzestrată cu chipul lui Dumnezeu, ajunge la starea de Înviere, cea plină „de har şi de adevăr“, prin harul Cuvântului celui dumnezeiesc, ce-l rosteşte din prisosul adânc al inimii sale, întru care locuieşte dreptatea cea dintru Cuvânt, cea care duce la lumină.
De cele mai multe ori, Cuvântul Învierii este un Cuvânt dulce, lin şi gingaş sau cel puţin aşa ar trebui să fie, pentru că El este izvor de iluminare duhovnicească (dumnezeiască), dar, uneori, pentru a-l smulge pe om din chingile robitoare ale păcatului stârpitor de lumină şi aducător de moarte, el rupe toiagul îndurării şi al milostivirii divine şi înlăcrimat, luând biciul trezviei, devine aspru şi dur ca o rocă, pentru a putea să străpungă moartea şi, smulgându-l pe om din întunericul cel mai din afară, unde viermele păcatului nu doarme şi focul nu se stinge, să-l ducă la gingăşia Învierii.
De aceea, în viziunea şi-n cultul creştin, Învierea reprezintă stâlpul de boltă al mărturisirii sale celei credincioase şi se oferă omului, dornic de Înviere, prin Iisus Hristos, Care este Cuvântul Învierii, Care, dintru început, era la Dumnezeu şi Care, pentru a salva umanitatea sărăcită (lipsită) de Înviere, dar desfigurat îmbogăţită întru moarte, „trup s-a făcut şi s-a sălăşluit întru noi“ şi, îngropându-ne cu El întru moarte, prin slava Tatălui cea plină de lumină, a înviat, pentru ca şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii, prin nimicirea trupului păcatului, ca izvor al vieţii dumnezeieşti, răspândită din iluminare duhovnicească.
Drd. Eduard Popescu,
Biserica „Madona Dudu“
