Pentru România, aderarea la Uniunea Europeană a însemnat drumul cel mai scurt către o interminabilă criză politică internă. Nu suntem originali, înaintea noastră, Polonia, Cehia sau Ungaria au cunoscut frământări interne odată ce au intrat în UE. Explicaţia e simplă: energiile politice, ţinute în frâu în scopul „nobil“ al aderării, se descătuşează odată ce obiectivul a fost îndeplinit. Parcă nicăieri însă criza politică nu a fost atât de dură, cu simptome atât de severe: amânarea alegerilor europene din mai în noiembrie sau suspendarea preşedintelui ţării timp de o lună.
Cei care sperau, la 1 ianuarie 2007, că România va fi o „surpriză bună“ pentru Uniunea Europeană s-au înşelat. România nu a fost o surpriză bună, n-a fost însă nici una rea. Şi asta pentru că, din fericire, criza politică internă nu a avut impact asupra acţiunii europene a României. Ca stat membru, Bucureştiul ar fi putut să strice câteva dintre jocurile europene, dacă ar fi dorit, ar fi putut fi a doua Polonie, care să reclame sus şi tare că interesul naţional prevalează interesului european. Nu s-a întâmplat aşa: în 2007, marele şantier european a fost Tratatul de la Lisabona; România s-a situat printre ţările care nu au pus probleme încheierii tratatului, neemiţând pretenţii greu de satisfăcut, cum s-a întâmplat cu state ca Marea Britanie, Italia sau, încă o dată, Polonia.
Dacă nu a stricat jocurile, România nici nu le-a făcut. La începutul anului, Bucureştiul îşi exprima dorinţa de a juca un rol important în politica de vecinătate a Uniunii Europene; rolul a fost unul minor. Dosarul Mării Negre, o prioritate a politicii externe româneşti, pare uitat în sertare, iar relaţiile cu vecinii de la Est sunt reci sau foarte reci. Cu Ucraina ne judecăm la Haga, cu Moldova am ajuns la faza expulzărilor de diplomaţi, în timp ce în Balcanii de Vest iniţiativele româneşti nu contează (dacă vă mai amintiţi, pe la mijlocul lui 2006 se vorbea despre un „plan românesc“ pentru Kosovo…).
Gradul de europenitate a României a fost măsurat şi de alegerile de la sfârşitul lui noiembrie. Privite din Europa, rezultatele alegerilor arată o ţară normală: partidele populiste au ratat intrarea în Parlamentul European, în Legislativul de la Strasbourg mergând doar reprezentanţii curentelor tradiţionale: populari, socialişti şi liberali. Observatorii atenţi ştiu însă că ideologiile nu reprezintă punctul forte al formaţiunilor politice din România, o ţară unde un partid îşi poate schimba doctrina în funcţie de interesele conjuncturale.
Cât despre modul în care a pătruns Europa în România, şi aici bilanţul este cu plusuri şi minusuri. Marile dezbateri europene (Kosovo, tratatul instituţional, relaţia cu SUA, China, India sau Rusia) ţin în continuare de resortul mediilor academice şi nu prezintă interes pentru presă. Există însă discuţii despre „Europa de zi cu zi“, pornite de la exemple concrete: taxa auto, formularul E112 privind asigurările de sănătate sau cazul Mailat, care a dat naştere unei aprinse dezbateri despre minorităţi şi dreptul la liberă circulaţie. Altfel spus, reflexele europene există, ele trebuie doar întărite.
