Ca sa ajungi la Teascul din Deal dinspre Argetoaia, urci gifiind soseaua pietruita de mintuiala si te opresti la singura fintina din sat ghemuita in buza platoului peste care sint risipite cele 30 de case ale locuitorilor. De dimineata pina seara, cumpana fintinii scirtiie intruna urcind si coborind peste singurul luciu de apa din sat. 80 de suflete si cam tot atitea animale mari isi potolesc setea din fintina din dosul Teascului. In fiecare zi, barbatii cu cobilitele in spinare urca si coboara cite doi kilometri pina la singura fintina cu apa din zona. Vara, pe caldurile mari, apa ajunge acasa gata fiarta. Dimineata si seara, lumea-si incoloneaza vitele si le mina la vale catre fintina, unde trebuie sa bea atita apa incit sa le ajunga pentru o zi.
Ai zice ca Dumnezeu a rinduit animalelor din Teascul din Deal proprietati de camila cind le-a luat apa te baut. Daca ratacesti prin zona dupa-amiaza, soarele de arde direct in crestetul capului incit ti se usuca si limba-n gura de sete si, daca vrei sa bati la o poarta de crestin pentru o cana de apa, mai bine renunti. Aici, apa este pretioasa, ca e adusa de departe si cu multa truda, iar crestinul milos nu-ti poate da decit o cana de apa fiarta din bidonul in care o aduna galeata cu galeata.
Daca nu pleca la timp, cara si el apa cu cobilita
Barbatii batrini s-au adus precum cobilita pe care o poarta. Gheorghe Moraru, la cei 68 de ani, in fiecare dimineata face doua drumuri la fintina de sub deal cu cobilita in spate. Nevasta sa, Ana, ramine acasa, iar seara isi pune „obladnicul“ pe cap (un colac facut din cirpe rasucite) peste care pune o galeata, iar pe cealalta o ia intr-o mina si pleaca in vale dupa apa. Amindoi batrinii locuiesc intr-o casa de paianta cirpita si burfuita.
Nea Gheorghe se trage din neam de lautari si oricarui strain pe care-l intilneste nu uita sa-i spuna ca e var cu actorul Marin Moraru de la Bucuresti. „Eu sint var bun cu el. Taica-sau si cu tata erau frati. Al batrin al lui a plecat de mult la Bucuresti si de cind era Marin copil n-a mai venit pe aici. Nici nu stiu daca mai stie ca sintem veri, ca vedeti ce prapaditi sintem. El a ajuns mare acolo, ca daca nu pleca ta-sau la timp, cara si el ca si mine apa cu cobilita.
Aici sintem cei mai prapaditi oameni din zona. Omul, cit de sarac ar fi, macar o cana de apa rece tot are. Noi, de cind ne stim, am baut numai apa bolcaita, ca rece e numai la fintina. Au mai incercat unii sa sape fintini, dar nici la 30 de metri nu au gasit apa. Pe vremuri aveam patru fintini de la care luam apa. Au secat toate si a mai ramas asta din dosul dealului. Cind minerii din sat lucrau la mina aici, mai bine cereai o suta de mii de lei decit o cana cu apa, ca suta o gaseai mai repede. Acum, de cind nu mai e nimic de lucru, iar Dumnezeu trage cu foc peste noi, poti sa ceri si una, si alta, ca tot nu le capeti.
Cica primaria ar vrea sa ne bage apa in sat, sa o aduca pe o conducta de la o fosta sonda. Pai, cu ce pacatele mele sa platim curentul cu care vor ei sa impinga apa din vale in deal la noi? Au venit aici si au bagat niste conducte, au facut un bazin de ciment, dar cred ca mor eu si nu vad strop de apa in sat“.
Mortul „coboara“ cu frina
Fereasca Dumnezeu sa moara cineva in sat, ca e vai de vesnicia lui. Daca „nu-si anunta“, cum ar veni, decesul, se duce neprecestuit, ca preotul e din satul Salcia si trebuie anuntat cu citeva zile mai inainte. Dupa ce s-a dus, incepe greul familiei, care trebuie sa faca bani din piatra seaca. Cosciugul trebuie fixat bine in carul cu boi sau cu cai pentru ca sicriul sa nu alunece cind carul coboara coasta dealului catre cimitirul din Argetoaia.
La mort vine tot satul, ca si asa oamenii sint putini si de cind au saracit de tot nu se mai pot intilni decit la capul vreunui crestin, ca de nunti nu mai poate fi vorba.Cind carul coboara dealul, citiva barbati mai tineri pun dinaintea rotilor lemne, pe care le-au botezat frine, sa ia din viteza transportului si sa nu „fuga“ mortul din caruta, sa ajunga in cimitir inaintea cortegiului. In sat, batrinii mai au o singura dorinta: la moartea lor sa gaseasca suficienti barbati tineri in sat, sa le puna …frina.
Ca-n epoca de piatra
Fara biserica, fara dispensar, fara scoala, fara nici o alta institutie care sa ofere sevicii minime civilizate, cei 80 de locuitori ai satului traiesc ca-n epoca de piatra. Bruma de civilizatie care s-a abatut peste zona i-a ocolit ca pe ciumati, dar au intrat la rind cu toti cind a fost vorba de seceta si saracie.
Copiii satului, 11 la numar, abia fac opt clase primare pentru care merg zilnic kilometri in sir pina la Scoala din Argetoaia. Mai departe nu mai pleaca nimeni. In ziua de azi, pentru locuitorii acestui deal, scoala e mult prea scumpa, iar viata – mult prea grea. Teascul din Deal face parte dintr-o alta lume, departe de puterea de la Bucuresti, catre care oamenii se uita prin televizor. Specialistii in medicina spun ca un om poate trai 40 de zile doar cu apa si cu piine. Anul acesta, locuitorii din Teascul din Deal nu au nici apa, nici piine.
