Epoca postbelică. O istorie
a Europei de după 1945
de Tony Judt
Traducerea de Georgiana Perlea
Postfaţa de Mircea Mihăieş
Operă complexă şi consistentă, „Epocă postbelică“ ne arată cine suntem şi cum am ajuns aici. Este o poveste depănată în umbra permanentă a războiului. Tony Judt vorbeşte despre vindecarea Europei după distrugerile celei de-a doua conflagraţii mondiale, despre căderea comunismului şi crearea Uniunii Europene, despre prăbuşirea imperiilor şi relaţiile complicate şi mereu schimbătoare ale Europei cu cele două mari puteri – URSS şi SUA. Volumul constituie o analiză a istoriei politice, sociale şi culturale a continentului de după al doilea război mondial ce urmăreşte atât evoluţia de ansamblu, cât şi experienţele distincte care au marcat transformările petrecute în Europa Occidentală şi cea de Est.
„De la cartea lui Vladimir Tismăneanu, «Stalinism For All Seasons. A Political History of Romanian Communism» (University of California Press, 2003; trad. rom. „Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc“, Polirom, 2005),
n-am mai citit cu o asemenea încântare intelectuală şi senzaţie a descoperirii unui continent necunoscut vreo carte de political science precum «Postwar» a lui Tony Judt“, a afirmat Mircea Mihăieş.
Din perspectiva unui cititor român, e de maxim interes felul în care un istoric străin – şi încă unul de calibrul lui Tony Judt – ne percepe: „Aproape că nu e o surpriză că figura proeminentă a istoriei române postbelice ni se înfăţişează a fi, şi în cartea lui Tony Judt, Nicolae Ceauşescu“, remarcă postfaţatorul traducerii româneşti. Ceilalţi conducători ai României în ultimele decenii – Gheorghiu-Dej şi Ion Iliescu – beneficiază de doar câteva menţionări trecătoare, iar Emil Constantinescu nici măcar nu e pomenit.
Vorbind despre fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, Tony Judt se dovedeşte acid, apreciind că adevăratul motiv pentru care Iliescu a ajuns la conducerea României postceauşiste „a fost capacitatea sa de a controla forţele armate, în special Securitatea, care au încetat rezistenţa pe 27 decembrie. În afară de faptul că a autorizat reînfiinţarea partidelor politice la 3 ianuarie 1990, noul preşedinte nu a făcut mai nimic pentru a desfiinţa instituţiile vechiului regim“.
Românii nu sunt ocoliţi de istoricul american, care nu se sfieşte să surprindă elemente deloc măgulitoare la adresa noastră: „Românii – ca şi bulgarii, sârbii şi alţii care au motive solide să creadă că «nucleul» Europei îi vede ca pe nişte străini (atunci când îi vede) – oscilează între afirmarea defensivă a caracteristicilor lor hipereuropene (în literatură, arhitectură, topografie etc.) şi disperare, urmată de fugă în Vest. După căderea comunismului, ambele tendinţe au fost ilustrate din plin. În timp ce fostul premier Adrian Năstase detalia, în iulie 2001, pentru cititorii jurnalului Le Monde, «valoarea adăugată» pe care România o aduce Europei, jumătate dintre cei care încercau să treacă ilegal graniţa polono-germană erau români“, observă Judt.
Eurosceptic cu state vechi, Tony Judt încearcă totuşi o imagine în tonuri oarecum optimiste cu privire la istoria viitoare a Europei: „Numai istoria ne va ajuta să ne amintim, în anii care vin, de ce trebuia cu orice preţ să se înalţe o Europă anume pe crematoriile de la Auschwitz. Noua Europă, unită prin semnele şi simbolurile trecutului ei teribil, este o izbândă remarcabilă, dar ea rămâne legată pentru totdeauna de acel trecut. Pentru ca europenii să nu piardă această verigă vitală – pentru ca trecutul Europei să ofere mai departe Europei prezente o învăţătură şi un ţel moral –, istoria va trebui să fie predată de la capăt fiecărei noi generaţii. «Uniunea Europeană» este, poate, un răspuns dat istoriei, dar ea nu poate fi un substitut“, conchide autorul.
