Privind în urmă, este greu de înţeles de ce Oblemenco, un atacant cu clasă şi eficacitate maximă – de patru ori golgheter al campionatului nostru (1967, 1970, 1972, 1973) – nu a jucat nici un minut în meciurile oficiale ale naţionalei mari a României, rezervându-i-se doar „onoarea" de a juca în câteva partide amicale. Tricolorii au efectuat, în 1968, un turneu în America de Sud, Oblemenco a fost golgheterul tricolorilor în acel turneu, dar la revenirea în ţară, selecţionerul Angelo Niculescu l-a mai convocat la naţională pe Oblemenco doar o dată, apoi l-a uitat definitiv pe tunarul Ştiinţei la Craiova! În prima ligă din România a debutat sub culorile Rapidului, într-un meci disputat la Cluj în 5 iulie 1964, Ştiinţa Cluj – Rapid 3-1, Oblemenco marcând unicul gol al giuleştenilor. Rapidul însă l-a umilit, antrenorii de atunci ţinându-l pe Oblemenco mai mult rezervă. A revenit (în 1966) la Craiova, a făcut istorie şi a adus glorie pentru Ştiinţa, a fost la un pas de moarte în toamna lui 1972 (două operaţii de ulcer duodenal), dar a fost obligat să-şi încheie cariera de fotbalist la Galaţi, în liga a II-a (1977-1978). Ca antrenor, a câştigat cu Universitatea campionatul în 1980 (secund al lui Valentin Stănescu), eventul campionat-cupă în 1981 (ca principal), iar în 1982 duce Ştiinţa, în premieră pentru echipele de club din România, în sferturile Cupei Campionilor Europeni, dar după aceste performanţe a fost iarăşi obligat să plece din Craiova. Antrenează apoi alte echipe, Chimia Râmnicu Vâlcea, FC Olt, Sportul Muncitoresc Slatina, Pandurii Târgu Jiu, din nou FC Olt, Progresul Corabia, iarăşi Chimia Râmnicu Vâlcea. După ’90, a fost rechemat la Universitatea în mai multe rânduri, ca antrenor principal al echipei mari, director tehnic, director sportiv şi antrenor la satelitul de atunci al oltenilor, Constructorul – Universitatea. Nu a mai reuşit însă să repete performanţele Ştiinţei din anii 1980-1981-1982. În vara anului 1995, alături de Dobrin, Oblemenco a fost în staff-ul tehnic al formaţiei Aro Câmpulung Muscel şi cei doi au reuşit promovarea echipei în Divizia A, cum se numea în 1995 liga a II-a din România. La începutul anului 1996 a fost cooptat în staff-ul lui Electroputere, acolo colaborând bine cu prietenul şi finul său, Petre Deselnicu, şi cu preşedintele Marcel Popescu, iar în vară acceptă o ofertă din Maroc, de la echipa de primă ligă Hassania din Agadir. Aici, într-un meci amical al Hassaniei cu echipa Sidi Kacem, antrenată de alt român (Alexandru Moldovan „Roşu"), afectat de greşelile unui arbitru marocan (Arjoun), în penultimul minut al meciului, scor 1-1, se prăbuşeşte pe banca tehnică, iar la spital nu mai poate fi salvat. Era 1 septembrie 1996, iar Oblemenco nu avea decât 51 de ani… Dacă timpul ar fi avut răbdare, „tunarul" Ştiinţei, Nelu Oblemenco, ar fi împlinit astăzi 64 de ani.
