Gabriela si Mihaela au patru ani. Mezine in familia Gradinaru din Cotofeni, fetitele se zbat intr-o saracie greu de inchipuit, care le-a furat si cea mai mare bucurie a primaverii: fotografiile de 8 Martie, cel mai frumos cadou al tuturor copiilor pentru mamele lor.
Se invârteau ca sfârlezele prin camaruta strâmta. Din pat jos, dup-aia la usa si inapoi. Neobosite, doua zvârlugi de fetite ridicau casa in picioare. Se fâtâiau de colo-colo, fara stare, chicotind, schimonosindu-si in fel si chip fetisoarele imbujorate. N-aveau nici o grija. Nici macar de gradinita nu le mai pasa. E drept ca acolo plânsesera cu sughituri, mai-mai sa se sufoce de lacrimi.
Saracia le-a uitat in clasa
Ghemuite la fereastra ce da in curte, urmarisera cum toti piciumanii se intreceau la facut poze. Cu parintii lânga ei, erau toti un zâmbet si o veselie, hlizindu-se la aparatul ala cu lumina stralucitoare. Numai ele doua, gemenele Gradinaru, ramasesera uitate in clasa. Pentru ca erau cele mai sarace de la gradinita, nu aveau voie sa faca poze. N-aveau cu ce sa le plateasca, asa le spusese mami. La 30.000 de lei bucata si cinci frati câti erau cu totii in neamul Gradinaru, pozele erau o pretentie prea mare! Nu merita, fie ele chiar poze de 8 Martie, pentru mamica lor…
Se intorsesera acasa foc de suparate. Maruntele sub gecile cam mari, intrasera in camaruta si se aruncasera in bratele Vasilicai, mai sa-si dea duhul. Printre sughituri, oprindu-se dupa fiecare cuvânt sa traga de nas, Gabriela si Mihaela se apucasera sa spuna cum toti copiii au fost imbracati in cele mai frumoase hainute, cum au fost asezati de doamna educatoare in fel si chip, cum au fost laudati ca erau asa frumosi, cum nu se mai oprea nenea ala cu aparatul care tot stralucea… Si cum ele au stat singurele, la geam, si ca nimeni nu le-a chemat si nimeni nu le-a spus ce dragute sunt.
Minciuni care nu dor
Le-a luat Vasilica pe amândoua la piept, podidita, sarmana, de lacrimi. I se rupea sufletul de gemene, cum i se rupea de fiecare copil al ei in parte. A incercat sa le impace cum a stiut ea mai bine, mângâindu-le pe crestet si zicându-le câte si mai câte. Ca nu are de unde da atâtia bani pentru niste poze. Ca abia le ajunge ajutorul social sa le mai puna lor, celor mici, câte un biscuite in ghiozdanel, iar celor mari sa le cumpere cele trebuincioase la scoala. Ca vad si ele in ce saracie traiesc. Ca de când le-au murit si alea opt gaini, in toamna, mai ca nu mor de foame. Ca tati nu-si gaseste de lucru acum, iarna, dar ca la vara or sa aiba mai multi bani si poate chiar vor cumpara un aparat din ala stralucitor si ca mama o sa le faca poze in fiecare zi. Pentru ca oricum ele sunt cele mai frumoase fetite din Cotofeni si poate chiar din toata tara!
Abia când le-a vazut ca prind sa zâmbeasca, Vasilica le-a dat drumul din brate. S-a dus repede in bucatarie si a scos sticla de suc pusa bine de la Anul Nou. Trebuia sa le aduca o surpriza care sa le faca sa uite. Ar fi vrut sa aiba mai mult, poate niste bomboane, poate niste fructe… Vazându-le cum sorbeau cu sete din pahare apa aia indulcita si atât de scumpa, Vasilicai ii veni iar sa plânga. Se stapâni insa. Avea sa se descarce de toata durerea afara, unde n-o vedea si n-o auzea nimeni.
Intâi cu greutate, abia putând sa se ridice de pe marginea patului, fetitele incepura sa-si faca de lucru. O vreme mai simtira gustul salciu al lacrimilor. Incet, insa, uitara necazul si supararea. Inventara jocuri, isi pusera nume noi, una se facu doctorita, cealalta artista de televizor, isi facura moate si se fandosira… Zbântuindu-se de colo-colo, facura si poze. Multe, multe, cu aparatul ala pe care o sa-l cumpere mami la vara!
