Bătălia dintre teorii

În momentul de faţă, în media şi cercurile guvernamentale din lume este o enormă bătălie între două teorii de guvernare. Rezultatul acestei bătălii va avea efecte asupra tuturor mulţi ani de aici înainte.
În esenţă, cele două forţe care se înfruntă sunt următoarele: pe de o parte, teoria care spune că – dacă ai o criză economică, naturală sau chiar socială – trebuie să tipăreşti bani, să reduci dobânzile, să provoci deficite şi să te asiguri că băncile funcţionează normal. Pe de altă parte, este teoria care spune că nu există egalitate între crize: crizele economice trebuie tratate diferit de cele sociale sau naturale. Ca să previi crizele economice trebuie să ai deficite bugetare cât mai mici, adică veniturile aproape egale cu cheltuielile, să te împrumuţi puţin şi pe termen cât mai lung. Când vine o criză economică trebuie să reduci cheltuielile, să creşti dobânzile, să ridici taxele şi să micşorezi veniturile, inclusiv prin reducerea creditării.
Ambele teorii sunt uşor de recunoscut.
Teoria tipăririi banilor în exces (care, potenţial, provoacă inflaţie) pentru a-i pompa în bănci (de multe ori falimentare) cu scopul de a calma o criză este promovată şi practicată de guvernele occidentale, în special de cele american şi britanic, dar nici europenii nu se lasă mai prejos. Din 2008 încoace, americanii au pompat mii de miliarde în bănci, au amânat plata unor taxe, au oferit facilităţi debitorilor şi creditorilor. Iar creşterea economică a revenit cel mai repede în SUA, mult mai repede decât în alte ţări dezvoltate. Este drept că pe fondul unui şomaj enorm şi cu preţul unei îndatorări fără precedent istoric.
Teoria restrângerii cheltuielilor, creşterii taxelor şi echilibrării bugetului de stat este cea care este promovată pentru ţările mai mici care au nevoie de ajutorul FMI şi al Comisiei Europene: Grecia, Irlanda, Ungaria, România, în curând Portugalia şi, poate, Spania.
Diferenţele dintre cele două teorii sunt enorme. De fapt, sunt exact diametral opuse. Una spune să dai drumul la tiparniţă ca să salvezi băncile, iar apoi să faci tot ce poţi face ca să reduci inflaţia apărută cauzal ca urmare a tipăririi banilor. Cealaltă spune să restrângi cheltuielile, restrângând astfel piaţa internă şi amânând momentul relansării economice.
Ce e ciudat este că ambele teorii vin din aceeaşi sursă: lumea occidentală. Numai că se aplică unor subiecţi diferiţi: teoria tiparului se aplică ţărilor mari şi dezvoltate, teoria curelei strânse – ţărilor mici şi cu deficit de dezvoltare.
Cine are dreptate?  
Ciudat este că ambele teorii au dreptate. Parţial, ca oricare teorie de guvernare. Politicienii din ţările occidentale au mereu undeva, într-un colţ al creierului, spectrul crizei din 1929, care a dus la cel de-al Doilea Război Mondial şi la întărirea socialismului în lume. La criza din 1929 s-a răspuns politic cu restrângerea cheltuielilor guvernamentale care au dus la falimentul băncilor şi al corporaţiilor, ajungându-se la crize sociale, politice şi financiare încă fără precedent. Aşa că orice criză intervine în lumea occidentală răspunsul politic este invariabil acelaşi: tipăriţi bani, salvaţi băncile, apoi mai vedem noi. Temeiul unei asemenea teorii este încrederea de care se bucură monedele şi ţările respective, încredere care se bazează şi pe interesul politic şi economic nemijlocit. Când a început criza din 2008, dolarul se schimba la 1,60 pentru un euro. La apogeul crizei, dolarul se întărise la 1,19, deşi SUA sunt mai îndatorate decât UE. Dar SUA au cea mai mare armată mondială, au petrol, sunt cel mai mare producător de alimente (carne şi cereale) din lume şi pe deasupra sunt un stat de drept. SUA sunt, de fapt, singura superputere mondială.
Faptul că FMI şi Comisia Europeană au venit în Bulgaria, România, Polonia, Ungaria cu sume relativ mari imediat ce se declanşase criza în SUA (când politicienii români nici măcar nu pricepeau ce îi va lovi) a fost consecinţa primei teorii: la noi salvăm băncile, pe voi vă salvăm cu totul. Faptul că vi se răstrânge consumul, că va creşte şomajul, că firmele şi oamenii vor da faliment nu are mare importanţă la scară globală: o Malayezie, Argentină, Românie, Ungarie, Irlandă se refac mai repede sau mai târziu, este important ca sistemul să funcţioneze. Iar dacă nu se refac nu e mare pagubă.
Dacă însă eşti o ţară mică, fără avantaje competitive, calea este cea de-a doua: deficite zero. În ultimii douăzeci de ani am citit o singură declaraţie a unui politician român care a spus că este partizanul unei asemenea concepţii. Toţi ceilalţi cred că România poate tipări câţi lei vrea, ca să finanţeze orice, cu preţuri supraevaluate. Aşa a crezut şi Mugur Isărescu în 1997 şi a dat drumul la o inflaţie care nu a putut fi stăpânită până în ziua de azi. Nu mai vorbesc de Văcăroiu sau Tăriceanu. Din 2009 încoace însă, Isărescu a adoptat cea de-a doua teorie: eşti mic, fă economii. Sau, cel puţin, nu face datorii. Calitatea vieţii poate fi îmbunătăţită şi prin alte căi decât tipărirea banilor.