Cu Eminescu, în căutarea României

Românii mei au uitat de sărăcie, de suferinţă, de foame şi se ceartă între ei, cu duşmănie, cu ochii injectaţi de ură, crezând că a susţine pe vreunul dintre cei doi candidaţi la funcţia de şef al statului ar fi o virtute pentru care vor fi răsplătiţi, după 6 decembrie, cu fericirea! Suntem un popor dezbinat în două gloate de furioşi, iar România a devenit un sanatoriu de boli mintale, în care bolnavii au fost lăsaţi în voia lor, să se hăcuiască prin saloane. Politicienii-vampiri, însetaţi după sângele avuţiei naţionale, bântuie deasupra capetelor noastre, se bat între ei pentru pradă şi ne spurcă viaţa. A fi român mai înseamnă doar a fi o victimă sigură pentru haitele de lupi din PD-L, PSD sau PNL. Prezentul nostru este întunericul adânc al deznădejdii. Atunci când prezentul devine prea întunecat, atunci când nevrednicia mea sau a semenilor mei mă cuprinde şi mă otrăveşte, eu caut scăparea în trecut. Un trecut pe care îl ignorăm şi îl aşezăm, cu inconştienţă, în debaraua istoriei noastre, pradă uitării şi întunericului. Am călătorit în acest trecut în încercarea de a afla cum era România lui Eminescu, poetul sufletului românesc. Poate că doar aşa vom înţelege de unde vine blestemul care a căzut peste vieţile noastre şi ale copiilor noştri, acest chin nesfârşit, aşteptarea zadarnică a clipei de fericire.
Ne spune Eminescu: „Azi avem cele mai înaintate instituţii: control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale etc. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău! Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi îndestul că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră. Vom avea de acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni, teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupul faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă.
Capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării pu-blicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii. Elemente economice nesănătoase, uzurari şi jucători la bursă, cavaleri de industrie şi întreprinzători şarlatani se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti, în locurile care, înainte, erau rezervate naşterii ilustre, averii seculare, inteligenţei celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept şi mai statornic. Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia clase-lor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.
Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii. Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care, păstrând numai coaja legilor şi goala aparenţă, calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor, fac tocmai contrariul de ceea ce au promis mandanţilor lor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării. Organizarea partidelor nu înseamnă decât disciplina oarbă a unei societăţi de esploataţie sub comunii şefi de bandă. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.
Însă un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale, într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi; condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor; legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă, iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Ştiinţele, afară de ceea ce e domeniu public, trebui să pre-zinte lucruri proprii naţiunii, prin care ea să fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă trebui să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, potrivită pentru binele cel mare al lumii“. Călătorind prin timp, cu Eminescu, poate că vom înţelege cum să scăpăm de blestemul care distruge România…