Un deceniu trist la Universitatea Craiova

Când au intrat în tramvai am îngheţat. Vagonul era ticsit cu tricouri galben-negre, iar cei cinci bărbaţi îmbrăcaţi în alb-roşu (pe spatele unuia dintre ei scria Marica) păreau nişte mieluşei deja sacrificaţi. Căutam, privind peste creştetele tuturor, uniforma verde a vreunui poliţist salvator, simultan încercând să mă îndepărtez de cei cinci miei alb-roşii. Înjurături, flegme aburinde, mugete de luptă, pumni catapultaţi: probabil că asta urma şi nu doream să fiu prins la mijloc. „Marica“ s-a apropiat de un „galben-negru“ fioros, tatuat şi cu frunte de bivol. L-a întrebat ceva. „Bivolul“ a răspuns. „Marica“ a mulţumit. La staţia la care am coborât cu toţii, „bivolul“ a îndreptat arătătorul către „Marica“ şi l-a apostrofat strigând: „DORT-MUND!“. Atât.
Nu a fost singura surpriză din acea după-amiază în care am mers la un meci din Bundesliga, între Borussia Dortmund şi VfB Stuttgart. Signal-Iduna Park este cel mai mare stadion din Germania şi, din cele 80.500 de locuri, în acea zi au fost ocupate peste 70.000. Era doar un meci obişnuit de campionat, jucat în land-ul cu cea mai mare densitate de echipe de fotbal de primă ligă: şase pe o rază de 100 km. Dar, atunci când ai la dispoziţie un stadion-vrajă care împacă intimitatea cu urieşescul, atunci când biletul include transportul gratuit în ziua meciului, pe tren, metrou sau autobuz, atunci când nu există noţiunea de înghesuială, atunci te duci nu doar la meciurile mari şi nici nu simţi nevoia să devii un ultras care suferă pentru echipa sa. Abia atunci redescoperi esenţa simplă şi minunată a fotbalului: jocul. Şi afli că toţi cei 70.000 de oameni s-au adunat acolo pentru un motiv simplu: le place.
Când eram în gimnaziu, mergeam des pe stadion. „Iubirea alb-albastră“ era încă aplaudată, chiar dacă pierdea, sufletul jucătorilor locuia în ghete, nu în buzunare, iar fluierul final nu aducea începutul unui minirăzboi, ci doar sfârşitul unui joc.
Însă, jocul a dispărut atunci când, pe lângă tradiţionalele înjurături, au apărut şi scaunele smulse, autocarele vandalizate şi meciurile trucate. Toate erau coada unei comete hidoase, de sub a cărei zodie Universitatea Craiova şi fotbalul românesc nu vor ieşi prea curând. Se împlineşte aproape un deceniu de când clubul din Bănie este condus de o dinastie a prinţilor-şuţi, cu limbă aspră şi vise zbuciumate. Rând pe rând, fiecare a fost, la un moment dat, clientul alunecos al procurorilor sau maestrul tupeului. Unii nici nu mai ascund că averea lor este născută din spumă de smoală, iar Universitatea Craiova s-a transformat doar într-o prelungire a orgoliului de proaspăt parvenit. A trecut un deceniu de când stadionul „Ion Oblemenco“ nu mai este scena unui joc strălucitor, ci doar proiecţia viselor lor urâte.
În tribuna din Dortmund sunt flancat de un puşti, suporter al Stuttgart-ului, şi de un tânăr simpatic cu fularul Borussiei la gât. Galeriile se înjură (şi nu o fac pe versuri de Goethe), dar împreună cu steagurile şi scandările lor, totul face parte din spectacol. Oamenii consumă cârnaţi, beau bere, aplaudă şi se simt bine. Nemţii nu permit însă ca această plăcere să le fie furată. FC Union Berlin, echipa tradiţională a capitalei, tocmai a renunţat la o finanţare de zece milioane de euro pentru că sponsorul principal este acuzat că ar fi făcut parte din STASI, securitatea comunistă a est-germanilor. Provenienţa milioanelor fostului agent este incertă, prin urmare, Union Berlin a anunţat că o colaborare nu este posibilă. Pentru că nici o sumă nu este suficientă pentru a cumpăra plăcerea jocului.
În magazinul fanilor Borussiei se pot achiziţiona inclusiv suzete cu sigla echipei, dar puţini ştiu numele vreunuia dintre patronii. La Craiova, în schimb, magazinul fanilor este gol, dar toată lumea ştie numele patronului.