Patrimoniul naţional în vreme de criză

Criza financiară a lovit cu putere în toate domeniile de activitate ale ţării noastre amărâte. Domeniul cultural este afectat în egală măsură. Un domeniu care oricum a fost un fel de „Cenuşăreasă“ a guvernărilor de după 1989. Administrat multă vreme, din comisiile specializate ale parlamentului şi de la nivelul guvernului, de foştii politruci ai culturii aşa-zis socialiste, domeniul cultural ni se înfăţişează, la douăzeci de ani de la căderea dictaturii ceauşiste, ca o ruină prăfuită în care o mulţime de neaveniţi şi-au ridicat piedestale pe care au scris cu aroganţă „om de cultură“. În realitate, dincolo de acţiunile culturale oficiale, suntem martorii unei zbateri în suferinţă, agonie şi, uneori, extaz, care a cuprins mediile culturale româneşti. Creatorii de cultură din România sunt obligaţi să-şi mărturisească actul cultural într-o stare de continuă milogeală pe la direcţiile de cultură, pe la consiliile locale, eventual pe la uşile ministerului. Totuşi, în ciuda lipsei de interes a statului, cultura românească este încă respectată în Europa şi în lume.
Ministrul culturii, Theodor Paleologu, are o misiune ingrată. Administrează fondurile destinate culturii într-o perioadă în care criza financiară internaţională şi-a dat mâna cu incompetenţa politicienilor români în războiul de destrămare a societăţii româneşti. Situaţia este cu atât mai încurcată, cu cât şefii direcţiilor de cultură sunt promovaţi de organizaţiile judeţene de partid. Întâlnim ca şefi de direcţii judeţene sau ca responsabili ministeriali cântăreţi de muzică populară, ingineri, foşti securişti sau, mai grav, foşti politruci, indivizi care înainte vreme se ocupau de cenzură şi de educaţia socialistă, adică de cultul personalităţii închinat dictatorului Ceauşescu şi de mutilarea sau anularea oricărui act cultural veritabil.
Direcţiile de cultură fiind conduse de indivizi promovaţi de găştile de partid, nu ne miră că asistăm la un fel de ofensivă a demolărilor ilegale de monumente de patrimoniu, la alocarea incorectă şi ineficientă a puţinelor fonduri destinate culturii şi la debandadă în administrarea patrimoniului cultural naţional. În urma acestui haos rămân victime clădirile, bisericile, cărţile, tablourile de patrimoniu, moştenirea lăsată nouă de înaintaşii noştri creatori de cultură. În oraşele ţării, dar şi în mediul rural, întâlnim clădiri în ruină, a căror valoare patrimonială este incontestabilă. În multe situaţii, aşa cum se întâmplă deja de mai multă vreme în centrul istoric al Capitalei, aceste clădiri sunt demolate cu avizul imoral şi ilegal al şefilor de direcţii de cultură, lăsând locul investitorilor din lumea interlopă sau din clientela partidelor politice.
Acum ceva vreme, am călătorit prin satele Olteniei. Am descoperit la Brabova o clădire cu arhitectură tipică pentru această regiune. Cula de la Brabova, despre care citisem într-o revistă de cultură doljeană, stă în paragină şi moare. Împreună cu ea, moare amintirea unor timpuri poate mult mai bune şi mai luminoase decât cele pe care le trăim. În această culă au funcţionat un CAP, o magazie de cereale şi un muzeu comunal. Statul, ca proprietar, şi Primăria Brabova, ca administrator, au uitat de această clădire de patrimoniu. Deceniile de nepăsare au deschis răni în trupul clădirii. Pomenirea celor care au construit-o, amintirea bucuriilor şi a suferinţelor oamenilor pe care i-a ocrotit sub acoperişul ei mor odată cu ea, cula de la Brabova.
În Oltenia sunt zeci de astfel de clădiri care stau şi mor. Nu mai amintesc de bisericile de patrimoniu şi, mai ales, de bisericile de lemn uitate în părăsire. În restul ţării, mii şi mii de clădiri de patrimoniu îşi aşteaptă moartea.
O rază de lumină străbate totuşi acest întuneric. Ministrul Theodor Paleologu s-a întâlnit, în cadrul vizitei în Franţa, cu omologul său francez, Frédéric Mitterrand. În urma acestei vizite, s-a stabilit ca experţii francezi să acorde asistenţă Ministerului Culturii pentru realizarea unei legi a mecenatului şi pentru adaptarea legislaţiei privind protecţia patrimoniului la standardele europene. Ca întotdeauna, după decembrie 1989, este nevoie să vină străinii şi să ne înveţe să ne facem curat în ogradă. Păcat…