În dinamica vieţii politice româneşti observăm în ultima vreme o schimbare de ritm, politicienii „oldies“ încep să piardă teren în faţa politicienilor seriei „new generation“. Treptat, politicienii, să-i numim „clasici“, ai anilor ’90, ca Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Geoană, Stolojan, Tăriceanu, Berceanu, Băsescu sau Vadim aproape că ne devin simpatici, ca nişte bătrânei cuminţi, atunci când le comparăm apucăturile cu impertinenţa şi foamea de bani jefuiţi de la bugetul statului, pe care le manifestă virulent membrii aşa-zisei „generaţii tinere“ de politicieni. Această tânără, ca vârstă, şi bătrână, ca metehne, generaţie de politicieni a reuşit să spulbere mitul că „tinerii vor primeni viaţa politică românească“.
Priveam la TV limbajul de mahala, de şmecher de cartier folosit în comisia parlamentară de anchetare a ministrului tineretului de reprezentantul PD-L, Cristian Boureanu. Dacă citim CV-ul acestei „tinere speranţe“, vom afla că are 37 de ani, că e căsătorit, că are un copil şi un sac de diplome – diplomă de liceu în matematică-fizică, licenţă în relaţii economice internaţionale, master la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative şi cursuri la Colegiul Naţional de Apărare. Ascultându-i limbajul, m-am gândit că individul este vreun absolvent de liceu la cursuri serale, cu facultatea făcută la ID, plecat de acasă, înfiat de partid şi crescut pentru a fi folosit ca mercenar. M-am înşelat. Limbajul este de mahala, dar Cristian Boureanu e un om cu carte, cu multă carte, cel puţin aşa ne spun diplomele.
Altă vedetă a „generaţiei tinere“ este Monica Maria Iacob Ridzi. CV-ul dumneaei ne spune că s-a născut în 1977, deci are 32 de ani, că este căsătorită şi că deţine alt sac de diplome – licenţă în ştiinţe economice, specializarea finanţe-bănci, licenţă în studii juridice, doctor în ştiinţe inginereşti. Diplomele ne demonstrează, cel puţin teoretic, faptul că ministrul tineretului numit de PD-L, doamna Monica Ridzi, este o persoană pregătită atât în domeniul economic, cât şi în cel juridic, un specialist care cunoaşte exigenţele economiei şi înţelege că legile trebuie respectate. Totuşi, toate acestea nu au oprit-o pe Ridzi să administreze incorect, foarte probabil ilegal, sute de mii de euro din bugetul statului, rapid, în doar o singură zi.
Vă mărturisesc că am avut şansa ori, poate, neşansa, nu mai ştiu ce să zic, să asist la anii de formare a unora dintre membrii aşa-zisei „tinere generaţii“ de politicieni. De fapt, le-am oferit, alături de alţi oameni bine intenţionaţi, cadrul necesar pentru ca ei, pe atunci tineri membri de partid, să înveţe, împreună cu noi, tinerii din societatea civilă, ce înseamnă democraţia modernă, dialogul politic civilizat şi, mai ales, loialitatea faţă de principii şi de electorat. Mulţi dintre aceşti oameni ai generaţiei mele sunt acum un fel de „vedete“ ale vieţii politice româneşti. Cu siguranţă că îi cunoaşteţi pe parlamentarii de Dolj, Gelu Vişan (PD-L), Valeriu Zgonea (PSD), Claudiu Manda (PSD), Lia Olguţa Vasilescu (PSD), Ionuţ Stroe (PNL) şi Florentin Gust (PSD). Cu toţii sunt, cel puţin prin vârstă, membri ai generaţiei tinere de politicieni, care, mai devreme sau mai târziu, o va înlocui pe cea a lui Iliescu, Năstase, Băsescu şi Stolojan.
Am urmărit, oarecum de pe margine, evoluţia câtorva dintre aceşti tineri politicieni, oameni pe care i-am cunoscut sau am crezut că i-am cunoscut cândva, cu mulţi ani în urmă, în anii tinereţii noastre, fără să încerc să am cu aceştia vreo legătură mai apropiată decât aceea oferită de apartenenţa mea la Asociaţia PRO DEMOCRAŢIA sau, eventual, de calitatea mea de fost amic. I-am văzut cum cresc în umbra seniorilor partidului, cum dobândesc funcţii publice importante, cum devin vedete la „talk-show“-uri şi cum se specializează rapid în strategiile luptelor de culise din partid. Uneori, mai zăresc pe câte unul dintre ei cum trece, mândru şi nepăsător, la volanul unui autoturism de lux, autoturism pentru care un cetăţean de rând ca mine ar fi obligat să muncească, la veniturile actuale, vreo zece ani, fără să mănânce, fără să respire.
Unde este tânăra generaţie de politicieni în care poporul şi-a pus, cândva, speranţele? Ce forţe teribile spulberă idealurile curate ale tinerilor care intră în politică? Şi ce demoni macabri pervertesc şi înghit sufletele acestor tineri? Nu ştiu, nu mai ştiu să răspund la aceste întrebări. Doar Eminescu, acceptând să fie vocea din deşert, ne mustră peste timp şi veşnicie: „În darn răsună vocea-mi de eco repeţită, / Vă zguduie arama urechea amorţită / Şi simţul leşinat; / Virtutea despletită şi patria-ne zeie / Nu pot ca să aprinză o singură scânteie / În sufletu-ngheţat. / Dar cel puţin nu spuneţi că aveţi simţiminte, / Că-n veci nu se îmbracă în veştede veştminte / Misteriul cel sfânt; / Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie / Ca cobea ce îngână un cânt de veselie, / Ca râsul la mormânt“. (Mihai Eminescu – Junii corupţi)
