Loteria guvernării

Alin TEODORESCU

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Guvernul Boc joacă la loterie. Deciziile acestui guvern arată că struţo-cămila social-liberal-democrată speră că va trage numărul norocos şi un miracol va repune lucrurile în starea în care au fost înainte de 2008. În economia reală nu există miracole. Iar ceea ce a fost înainte de 2008 nu va mai reveni atât de curând.
Semnalele negative au apărut încă din 2005, dar guvernanţii au preferat să le ignore. Economia României creştea cu procente greu de imaginat cu numai cinci ani în urmă, dar cea mai mare parte a creşterii se baza pe consumul populaţiei - deci nu al firmelor sau al administraţiei publice - şi pe reevaluarea leului. Creşterea economică bazată pe consumul populaţiei înseamnă că gospodăriile cumpără şi consumă din ce în ce mai multe bunuri la preţuri din ce în ce mai mari. Aceste bunuri nu sunt destinate producţiei - cum ar fi echipamente, utilaje, maşini etc. -, ci consumului final: case, maşini, excursii, îmbrăcăminte, cosmetice etc. Pentru ca populaţia să consume din ce în ce mai mult, este nevoie să aibă venituri discreţionare din ce în ce mai ridicate. Creditul ieftin şi majorările salariale - de peste 100% în patru ani - au uşurat comercianţilor vânzările peste orice aşteptări, au provocat o creştere a preţurilor terenurilor şi caselor şi au generat profituri cum nici în vis nu puteai să speri. Brusc, românii şi-au dat seama că apartamentele din Bucureşti costă mai mult decât cele din Bruxelles, casele de vacanţă de pe Valea Prahovei sau de la Mamaia costă mai mult decât cele de pe Coasta de Azur, iar ei plătesc o Skoda cu 30% mai mult decât plăteşte un neamţ sau un polonez. Sute de mii de familii s-au îndatorat pentru a cumpăra o casă supraevaluată, a umbla cu o maşină prea scumpă şi a merge în excursii de nababi.
În acelaşi timp, apro-pierea integrării în Uniunea Europeană, calitatea de membru NATO şi disciplina financiară din anii 2001-2004 au determinat capitalurile străine să intre în România în volume din ce în ce mai mari. Capitalul în euro, dolari sau franci elveţieni trebuia transformat în lei pentru a deveni funcţional în România, aşa că s-a creat o cerere mare de lei, care a determinat aprecierea lui: de la 4,4 lei pe euro în 2004 s-a ajuns la 3,1 lei pe euro în 2008. Cele două fenomene sunt independente, dar s-au petrecut în acelaşi timp şi s-au stimulat reciproc.
Urmările acestor feno-mene au fost şi sunt multiple. Aici ne interesează numai unul: salariile şi veniturile din sectorul public au crescut de la 5% la 10% din PIB. Cei patru ani de creştere economică nu au adus investiţii în şosele, căi ferate, energie, mediu înconjurător, agricultură, silvicultură (România are numai 26% din suprafaţă acoperită de păduri, spre deosebire de Germania, care are 40%), ci s-au scurs direct în salariile administraţiei publice, care la un moment dat deveniseră compatibile cu salariile din Uniunea Europeană. Din nou, ca şi în vremea guvernului Văcăroiu, statul plătea salarii mai mari decât sectorul privat.
Coaliţia formată în decembrie 2008, complet neaşteptată, între social-democraţi şi democrat-liberali are 70% sprijin în parlament. Deci, poate face orice doreşte pentru a uşura trecerea peste criza care încă nu şi-a arătat toată faţa hidoasă. Dar, această coaliţie a decis să nu facă nimic. Pentru a reduce cheltuielile sectorului public, condiţie fundamentală pentru însănătoşirea finanţelor statului, un guvern are două soluţii exclusive: fie reduce ponderea salariilor şi creşte investiţiile, fie reduce investiţiile şi menţine salariile.
Guvernul Boc a hotărât să menţină salariile la nivelul găsit şi să reducă investiţiile la minimum. Ca urmare, din recomandările FMI şi ale Comisiei Europene de a introduce sistemul unic de normare şi sistemul unic de salarizare, adică de a spune ce trebuie să facă fiecare şi cu cât este plătit, guvernul Boc a preluat numai sistemul unic de salarizare. Şi chiar şi pe acesta îl lălăie până trec alegerile prezidenţiale şi se ştie sigur cine va fi prim-mi-nistru şi cine va fi ministru de finanţe.
În acest timp, producţia în România scade nu cu 2 sau 4%, cât ne-au promis, ci cu 6%. Şomajul este la acelaşi nivel pentru că sistemul privat încă reuşeşte să se descurce, chiar în condiţiile unei scăderi a cererii cu 30%. Iar cadrele didactice, ceferiştii, medicii, judecătorii, militarii aşteaptă majorările de 50% promise în campania electorală.
Cele mai importante partide ale României, intrate într-o coaliţie aparent puternică, s-au anulat reci-proc. Ca urmare, guvernul Boc aşteaptă un miracol. Care nu va veni.