Plictiseli

Stelian TANASE

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Nu-mi aduc aminte să fi avut o campanie atât de plictisitoare ca asta la care asistăm în ultimele săptămâni. Bravii noştri politicieni sunt incapabili să stârnească şi cel mai palid interes electoratului. Nu au teme, nu au cu ce să ne aţâţe dorinţa de a ne prezenta la urne să îi votăm. Sunt mai multe cauze. 1) Întâi că dânşii, evident, au obosit prea tare. După două campanii, e cam greu să se mai agite. Apoi, atât au vociferat, atât s-au certat şi dat de ceasul morţii, apărând diferite cauze, atât s-au luat de guler şi s-au beştelit, că nu mai au suflu. Au rămas fără voce. 2) Nu au ce să ne spună. Au ţinut prea multe discursuri mincinoase, au făcut prea multe promisiuni. Inventarul de gogoşi şi tiribombe s-a cam terminat. Oricât ar fi de surzi şi de orbi după cacealmalele din toamna trecută, e greu să mai inventeze ceva, la atât de scurt timp, şi să fie şi crezuţi. Basme cu 50% salarii mai mari pentru profesori, cu punctul de pensie etc. au fost ascultate cu evlavie.
Nu văd acum ce experţi cu imaginaţie drăcească ar trebui angajaţi în staff-urile de campanie ca să mai inventeze ceva de acelaşi calibru.
Minciuna are picioare scurte. Or, cred, că partidele îşi dau seama de asta şi nu insistă. Merg „low profile“. 3) Bravii noştri candidaţi, indiferent de partid, nu ştiu pur şi simplu ce vor face la Bru-xelles. Nu au ce să zică, pentru că se duc acolo să adopte înţeleapta şi pragmatica tactică autohtonă: „văzând şi făcând“. Se vor descurca în stil dâmboviţean. Vor da replici, se vor apăra, vor intriga, îşi vor da reciproc la gioale. Nu au ceva anume în cap, vreo stra-tegie, vreun proiect. Aşa că nu văd ce ar trebui să promită bietului electorat românesc. Orice ar zice, ar fi fără acoperire. 4) Aparatul şi militanţii partidului dau semne de demobilizare crasă. Nimeni nu vrea să muncească pentru nişte candidaţi-fantomă, numiţi de la centru, percepuţi ca nişte sinecurişti care s-au aranjat pe munca altora (lipit afişe, organizat mitinguri, convins oamenii din uşă în uşă). Candidaţii sunt văzuţi ca nişte privilegiaţi, care înşfacă bomboana de pe tort. Eu aş zice de pe colivă, mai curând. Sunt văzuţi ca nişte profitori şi nimeni nu are chef să tragă în jug pentru ei. Mai mulţi şefi de partid şi de staff s-au răţoit zilele trecute la activiştii din teritoriu că nu fac treabă, că nu se implică destul în campanie. Am auzit asta şi la PD-L, şi la PNL, şi la PSD. Campaniile lor au o boală comună, indiferenţa propriilor partide. Şi dacă partidele sunt indiferente, nu văd de ce electoratul s-ar comporta altfel. S-ar părea că partidele sunt subminate din interior. În plus, prin aceste reproşuri conducerile încearcă să îşi creeze deja o explicaţie în caz de eşec. Vor să rămână infailibile. De vină sunt activiştii de jos şi de la nivel mediu.
5) Indiferenţa vine şi din aceea că personajele de pe liste propuse de la vârf, în mitinguri şi băi de mulţime, sunt cel mai adesea necunoscute, efectul coteriilor de partid. Rar vezi o figură mai răsărită, de care să mai fi auzit cineva ceva. Şi mai rar cineva care să se fi ilustrat cumva în politică până acum. Puţini au o vocaţie europeană. Avem de-a face cu amante, clienţi politici, elefanţi care trebuie să moară frumos, rude, unii care trebuie ţinuţi departe de Bucureşti ca să nu încurce lucrurile. Alţii sunt ispitiţi de salariul baban sau sunt contri-butori financiari la campanie, care îşi cer „drepturile“.
În aceste condiţii, nici nu e de mirare că alegerile europarlamentare din 7 iunie nu stârnesc nici un fel de entuziasm. Lumea se ocupă mai mult să îşi planifice vacanţele, să găsească strategii casnice de a trece criza. Absenteismul anticipat de mulţi observatori şi comentatori indică, de fapt, priza pe care clasa politică de azi o are asupra societăţii româneşti. Paradoxal, politicienii sunt fericiţi de indiferenţa noastră. Vor să rămână între ei, să îşi facă jocurile nederanjaţi.