Aş vrea să vă povestesc despre o carte frumoasă sau despre un film interesant. Aş vrea să împărţim bomboane de ciocolată şi să vorbim despre unde vom merge în vacanţă. Pe cuvânt că aş vrea. Avem cu toţii nevoie de un soare bun şi de un cer senin. Dar când noroiul se caţără până în cer şi astupă orice privelişte, cum să te faci că nu-l vezi? Cum să faci abstracţie de uriaşele minciuni prin care o categorie socială limitată manipulează un întreg popor? Guvernarea prin fraierire: aceasta este forma modernă de organizare a statului român.
Ar putea fi cea mai importantă reformă din istoria postdecembristă a României. Este susţinută şi de Traian Băsescu, şi de Mircea Geoană, şi de Emil Boc, şi de Tăriceanu. Dospeşte în aceste zile în cuptoarele guvernului şi, la începutul săptămânii, ar trebui să fie gata coaptă. Este vorba despre o masivă iniţiativă legislativă care vizează descentralizarea administraţiei. Acest proces va implica transferul către autorităţile locale, primării şi consilii locale sau judeţene, a majorităţii atribuţiilor care vizează controlul spitalelor, şcolilor, direcţiilor agricole, cinematografelor sau transporturilor. Aşadar, fie că este vorba despre buna funcţionare a unui teatru sau a unui liceu, banii, angajările, promovările vor depinde nu atât de ministerele de resort, cât de primar şi de consilierii locali.
Procesul descentralizării, sprijinit declarativ de majoritatea politicienilor de la Bucureşti, se înscrie într-o tendinţă europeană care vizează creşterea autonomiei locale. Se crede că transferul de putere către autorităţile locale va duce la o creştere a responsabilizării acestora faţă de domenii esenţiale pentru comunitatea lor, dar şi a controlului direct al cetăţenilor asupra spitalului în care se tratează sau a şcolii în care învaţă. Teoretic, ipoteza este corectă, această descentralizare urmând să reducă birocraţia de care ne lovim zi de zi şi să ungă roţile greoaie ale administraţiei.
În România însă, descentralizarea se va transforma doar într-o consfinţire a transferului de putere dinspre conducătorii politici de la centru către cei din teritoriu, aşa-numiţii baroni locali. Consilierii locali şi judeţeni, nişte umbre necunoscute votanţilor, vor creşte într-un an câţi alţii în zece. Voturile lor vor unge directori de spitale şi de şcoli şi vor împărţi arginţii cetăţii.
Deşi guvernul Boc cla-mează intenţia de a oferi un control sporit cetăţeanului, viitorul nu pare a fi proiectat în această direcţie. De exemplu, în strategia de descentralizare a sistemului de sănătate se menţionează că autoritatea locală îi va numi pe managerii unităţilor sanitare la propunerea consiliilor de administraţie ale spitalelor. Aceste consilii de administraţie vor fi formate din reprezentanţi ai ministe-rului, ai caselor de asigurări de sănătate, ai consiliilor judeţene sau locale şi ai Colegiului Medicilor. Dacă, în Marea Britanie, jumătate dintre membrii consiliului de administraţie al unui spital sunt cetăţeni obişnuiţi aleşi prin vot direct, pro-iectul de descentralizare al guvernului Boc nu prevede o practică similară. În fapt, pâinea şi cuţitul se împarte între împuternicitul ministerului şi consilierii locali sau judeţeni. Şi unii, şi alţii, clienţi destoinici ai partidelor, vor reprezenta interesele unui singur cetăţean: puternicul politician care i-a înfipt în acel scaun.
După „tranziţie“ şi „integrare europeană“, categoria socială care conduce ţara a inventat un nou cuvânt ma-gic: „descentralizare“. Scamatoria pare să funcţioneze, iar România este în continuare guvernată prin fraierire.
