Alin TEODORESCU

Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

În urmă cu şapte-opt ani era destul de uşor – o formulă cam nefericită, recunosc – să guvernezi în România. Aproape în fiecare trimestru, românii primeau câte un raport – de la Banca Mondială pe politicile de dezvoltare, de la FMI pe politicile monetare şi fiscale, de la Cartierul General NATO pe politicile de apărare şi de informaţii, de la Comisia Europeană pe mai mult de o duzină de teme, care constituiau capitole de negociere pentru aderare. Pe lângă aceste rapoarte, veneau evaluările fundaţiilor şi organizaţiilor care se ocupau de aspecte mai restrânse, cum ar fi protecţia mediului, protecţia copilului, corupţia, starea mass-media sau restituirile de proprietăţi. Altfel spus, aveai „semnale“ suficiente că într-un domeniu sau altul lucrurile merg rău, aveai o listă de sugestii şi propuneri şi aveai uneori termene până la care să dispui repararea situaţiei respective. Ca ministru, prim-ministru, preşedinte, puteai să faci sau puteai să nu faci ce scria în acele raportate, uneori plictisitoare şi superficiale, recunosc. Deci puteai să accepţi semnele sau să te faci că nu le vezi. Însă, indiferent ce făceai tu, ca decident, acele semnale existau şi erau recunoscute de public.
După ce întregul proces de monitorizare a Comisiei Europene s-a terminat, după ce am devenit membri NATO şi UE, după ce toate grupurile de studii şi rapoarte privind România au încetat să mai fie active, producţia de „semnale“ pentru guvernare s-a mutat în zone mai puţin publice şi mult mai profesionale. Trebuie să ştii cu adevărat politici fiscale ca să-ţi dai seama că e ceva în neregulă cu sistemul de colectare a taxelor şi impozitelor, dacă vezi că în 2005 ministerul tău de finanţe a greşit cu minus 0,5% estimarea veniturilor la buget, în 2006 cu minus 1,4%, în 2007 cu minus 5,5%, iar în 2008 cu minus 11%. Dacă eşti în sectorul privat şi vezi că directorul tău financiar nu e în stare să estimeze corect măcar veniturile, dacă nu şi cheltuielile firmei, atunci îl concediezi fără nici o urmă de regret, rudă chiar de ţi-ar fi!
Trebuie să ştii multă politică economică pentru a-ţi da seama că o creştere economică de 8% pe an şi o creştere a veniturilor de 25% nu înseamnă nimic altceva decât că oamenii au început să cheltuiască pe credit, că familiile şi firmele tale au început să se îndatoreze din nou, dar de data aceasta nu la stat (pentru că nu ar mai primi credite), ci la bănci şi furnizori. Şi poţi face un calcul simplu, chiar dacă eşti numai inginer sau jurist: dacă datoria este de 70 de miliarde, la o rată a dobânzii de 6%, atunci cât va fi datoria la o rată a dobânzii de 12%? Te îngrozeşti: în primul caz datoria se dublează la 12 ani, iar în cel de-al doilea, la şase ani.
Să presupunem însă că nu ştii politici monetare, fiscale sau de dezvoltare. E dreptul tău, în fond ai fost ales în parlament şi ai devenit ministru sau prim-ministru nu pentru că ştii, ci pentru că oamenii cred că poţi. Dacă nu ştii, şi ştii că nu ştii, îţi angajezi experţi. Iei oamenii cei mai buni, de unde îi găseşti, români, europeni, asiatici, australieni, îi plăteşti bine şi ei încep să producă acele semnale pe care înainte vreme le aveai pe gratis. Trebuie doar să ştii că nu ştii.
Mai vin semnale şi din alte domenii: gazul rusesc importat de România este printre cele mai scumpe din Europa, apartamentele au devenit mai scumpe ca la Bruxelles, străzile au devenit sufocate de trafic, gradul tău de încredere la publicul românesc nu mai creşte deloc sau chiar scade, dispoziţiile date miniştrilor nu se aplică şi sunt lăsate să se scurgă în porii unui sistem birocratic care a trecut prin mult mai multe decât ai trecut tu.
Dacă ştii că nu ştii, îţi iei oameni care se pricep. Le dai un buget, un birou, un calculator şi îi pui să-şi facă rapoarte cu introducere, cuprins, încheiere şi sugestii. Iar cele pe care le consideri fundamentale le aplici. Te ocupi de decizii, dar şi de urmărirea lor, pentru că ştii că sistemul întoarce orice intenţie bună şi o transformă într-o cazuistică proastă.
Dacă ştii că nu ştii, îşi faci propria cancelarie.
Dacă nici măcar nu ştii că nu ştii, o desfiinţezi.