Cei mai tari români

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

De fiecare dată când apare vreun sondaj cu „cele mai importante/iubite/apreciate/populare personalităţi ale României“, iese un mic scandal. Nimeni nu pare să fie de acord cu faptul că X e înaintea lui Y sau că Y e mai „tare“ decât Z, indiferent despre ce X, Y sau Z ar fi vorba. E şi normal. Fiecare are, de fapt, propriul clasament şi acesta n-are cum să se suprapună cu cel care rezultă din cumularea opţiunilor tuturor celor chestionaţi, care, de regulă, numără ceva peste 1.000 de persoane. Nu la fel de normal e însă faptul că majoritatea nu înţelege că astfel de sondaje nu măsoară decât un soi de scară de valori şi ceea ce contează cu adevărat nu e clasamentul în sine, ci mai ales ceea ce reprezintă personalităţile aflate în top. Ultimul sondaj de acest gen, realizat la sfârşitul lunii februarie de Biroul de Cercetări Sociale (BCS), a stârnit acelaşi gen de reacţie de care vorbeam la început. Cum se poate să fie Mircea Badea înaintea lui Radu Beligan sau George Becali înaintea regelui Mihai? Acest gen de mirare, dacă nu chiar revoltă, e uşor de prevăzut în opinia multora dintre noi. Deşi, la fel ca oricare alt român, nu pot împărtăşi ideea că, să spunem, Florin Piersic, aflat pe locul trei în topul BCS, ar fi o „personalitate mai importantă“ decât preşedintele Traian Băsescu sau decât guvernatorul BNR, Mugur Isărescu (e vorba totuşi de importanţă şi nu de cât de simpatic ne este un personaj sau altul), admit că acest clasament are rostul şi semnificaţia lui şi că din el putem afla destul de multe lucruri interesante. Dar pentru asta trebuie să-l prelucrăm puţin. Iată cum „citesc“ eu acest top şi ce înţeleg din el. I-am luat pe primii 25 şi i-am grupat în funcţie de domeniul pe care-l reprezintă sau cel din care-şi extrag popularitatea. Am obţinut astfel următoarele categorii: sportivi sau foşti sportivi, politicieni, actori, jurnalişti, tehnocraţi şi o „specie“ mai greu de încadrat, pe care am numit-o „oameni de show“. Şi le-am calculat scorurile, mai exact, suma procentelor obţinute de fiecare din cei ce compun categoria respectivă. Mi-a ieşit, evident, alt fel de top, unul care ierarhizează domeniile din care provin sau pe care le reprezintă fiecare din cei 25. Din punctul meu de vedere, e mai important să vedem de unde ne extragem noi, românii, „modelele“ sau, dacă vreţi, „valorile“ şi mai puţin cine „bate“ pe cine. Pe primul loc sunt, oarecum previzibil, sportivii, din care, e important de precizat, doar unul mai este activ. Spun previzibil pentru că, din câte ştiu, nu suntem singura naţie care-şi apreciază în cea mai mare măsură performerii din sport înaintea oricăror alte categorii de personalităţi. Ion Ţiriac, Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi, Ilie Năstase şi Adrian Mutu adună 24,2 la sută din opţiunile românilor, cu aproximativ patru procente în plus faţă de „lotul“ politicienilor (20%). De altfel, acestea sunt şi cele două categorii care se bat practic pentru supremaţie în opţiunile românilor, pentru că următorii în top, e vorba de „actori“, adună doar puţin peste jumătate (11,9%) din procentul „politicienilor“ şi puţin sub jumătate din cel al „sportivilor“. Urmează ca-tegoria „tehnocraţi“, cu 5,7 la sută din opţiuni, „oamenii de show“, cu 5,4 la sută, şi ziariştii, cu 4,4 la sută. Ce înţeleg eu din această ie-rarhie? Înţeleg că în setul nostru de valori pe care le atribuim şi cu care ne mândrim la personalităţile noastre contează enorm recunoaşterea pe care o câştigă un român nu doar la noi, ci şi, mai ales, pe plan internaţional. Contează mai puţin influenţa reală şi pu-terea efectivă, cât atributele şi calităţile cu care ne putem mândri în ochii altora. Ion Ţiriac, Nadia Comăneci, Ilie Năstase, Gheorghe Hagi şi Adrian Mutu sunt pentru cei mai mulţi români simboluri ale succesului mondial. O a doua concluzie, ceva mai tristă din punctul meu de vedere, ţine de absenţa notabilă din acest clasament a unor mari oameni de cultură. A treia, şi ultima, se referă la „oamenii de show“. Fiind vorba, spre exemplu, de George Becali sau Silviu Prigoană, aş zice că stăm bine. Cei doi, cel puţin, sunt ceea ce sunt în mintea românilor, fără a le fi exagerat importanţa, aproape exclusiv rezultatul unei mediatizări excesive, insistente, uneori sălbatice. Cu alte cuvinte, se putea şi mai rău.