Ce le pasă? Trăiesc acum într-o lume paralelă, concentraţi pe procente şi negocieri. Le-a ieşit cacealmaua: mai puţin de jumătate din români au mers duminică să voteze. Ziua naţională a fost aproape trecută sub tăcere pentru că ciorba groasă a ciolanului puterii tocmai începuse să fiarbă. Partea vizibilă a României politice spumegă vorbe pe ecrane, ignorând cu impertinenţă uriaşa tăcere cenuşie care a cuprins România. În urmă cu 18 ani a fost votul din duminica orbului. Acum a fost votul din duminica tăcerii.
Prezenţa la urne în România lui 2008: 39%. Prezenţa la urne în Austria lui 2008, 78%, Ucraina 62%, Danemarca 86%, Grecia 74%, Franţa 60%, Estonia 62%, Polonia 53%. Este de necrezut cât de puţin se vorbeşte în România despre cel mai îngrijorător fenomen de masă postdecembrist: 11 milioane de români refuză să participe la actul de guvernare al propriei ţări. O prezenţă masivă la vot ar fi incomodat o clasă politică venală, cum este cea mioritică. Pentru că puterea votului trupeţilor de partid creşte odată cu proporţiile absenteismului. Şi astfel votul devine previzibil. Votul devine o simplă olimpiadă între partide. Votul devine doar un trafic de plase. Votul devine doar aburul strălucitor care umple balonul de săpun al democraţiei româneşti. Votul din duminica tăcerii ne îndreaptă cu paşi repezi către o dictatură a partidocraţiei.
S-a vorbit prea puţin despre efortul unanim al politicienilor de a nu crea românilor cele mai favorabile condiţii pentru a vota. Plasarea scrutinului în mijlocul minivacanţei de 1 decembrie a defavorizat prezenţa la urne. Obligaţia de a vota doar în colegiul în care ai domiciliul stabil a împiedicat zeci de mii de studenţi şi tineri să voteze. Iar milioanele de români de peste hotare (dintre care au votat doar vreo 20.000) au fost ignoraţi cu desăvârşire prin slaba informare şi prezenţa rarefiată a secţiilor din străinătate. Segmentul cel mai dinamic, educat şi bine informat al României nu a votat. Generaţia tânără pe care o aşteptăm de câţiva ani să preia puterea nici măcar nu s-a prezentat la concurs.
Este absurd să ceri unui politician să aibă vocaţie de sfânt. Au fost prinşi cu mâţa-n sac Nixon sau Helmut Kohl. Cum să te aştepţi să-i crească din oficiu lui Năstase sau Remeş aripi de înger? Dar îi aşteptăm cu toţii, idealişti sau cinici, pe acei legiuitori profesionişti. Printre candidaţii din această toamnă s-au numărat o mulţime de tineri politicieni, care nu sunt altceva decât pastişe triste ale lui Agamiţă Dandanache. Cât de ridicolă este cariera profesională a celui mai tânăr deputat de Craiova comparată cu cea a noului deputat de Bucureşti, Theodor Paleologu. Din păcate, tinerii de calibrul lui Theodor Paleologu sunt mai rari în parlament decât autostrăzile în România.
Unii dintre tinerii care nu au votat duminică au cariere de succes, alţii sunt sincer animaţi de intenţii bune. Cu toate acestea, puţini au curajul de a intra în politică. Ideea implicării active în viaţa cetăţii a fost sufocată de avertismentul din copilărie: „Politica e cea mai murdară curvă, să nu te bagi şi tu că oricum nu poţi schimba nimic“. Când intri în casa unui tânăr român trebuie să te descalţi pentru a respecta curăţenia parchetului strălucitor. În acelaşi timp, pe holul blocului bate un vânt de murdărie. Generaţia care refuză puterea, deşi are toate calităţile pentru a o exercita, trăieşte într-o realitate paralelă. Iar dacă întâlnirea ei cu politica nu se va produce, vor mai urma multe duminici ale tăcerii.
